Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii Crucii lui Isus.

Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Sărbătorirea descoperirii Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie este atestată la Ierusalim încă din secolul al IV-lea. Înălțarea Sfintei Cruci a început să se sărbătorească abia câteva secole mai târziu la Constantinopol în 14 septembrie, când a fost rememorat evenimentul readucerii la Ierusalim a Sfintei Cruci după ce fusese capturată de perși.

Prin această sărbătoare, creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii:

• aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Isus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie a anului 326;

• readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie a anului 630.

Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 326, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem”).

Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin.

Cu cincisprezece ani mai înainte, în anul 614, generalul persan Shahrbaraz a asediat și cucerit Cetatea Sfântă a Ierusalimului, în numele regelui Cosroe Parviz (590, 591-628), luând racla cu lemnul Sfintei Cruci ca pradă de război.

Heraclius a recuperat Crucea prin război și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim.

Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630.

Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii. Armata sultanului Ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem.

Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul. În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin.

Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

Această sărbătoare este considerată cea care anunță sfârșitul verii și începutul toamnei.

La slujba din această zi, femeile merg la biserică cu mai multe plante, printre care busuioc, mentă, maghiran, mătrăgună, năvalnic sau cimbru. Acestea sunt considerate plante magice și îi apără pe oameni de diverse boli. Ele trebuie așezate la icoane.

Busuiocul mai poate fi pus și în apa animalelor și păsărilor pentru a fi ferite de boli. Oamenii mai duc la biserică monede pe care le păstrează apoi în portofel pentru spor.

Preotul satului trebuie să sfințească viile sătenilor pentru ca recolta să fie bogată. Se dă startul culegerii viilor, însă conform tradițiilor populare, în această zi nu trebuie culeși strugurii din ultima tufă, ci trebuie păstrați ca ofrandă, numindu-se strugurii lui Dumnezeu.

Se spune din bătrâni că este ziua în care se închide pământul, adică dispar insectele, reptilele și plantele ieșite în primăvară. Conform bătrânilor, șerpii, înainte de a intra în pământ, se strâng mai mulți într-un loc și creează o piatră nestemată.

Pentru cei morți, se dau de pomană vase noi, pline cu apă curată sau lapte și miere, un colac și o lumânare.

Este o zi de post negru, aspru, pentru vindecarea sufletului și a trupului. Dar dacă, totuși, se mănâncă, trebuie să se evite nucile, usturoiul, prunele și peștele.