Ideea Unirii celor două principate românești s-a confruntat în Moldova cu o serioasă opoziție a separatiștilor moldoveni reprezentați prin Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc., care fiind sprijiniți prin multiple interese din afara țării (Imperiul Otoman, Habsburgic și nu în ultimul rând Imperiul Țarist), doreau menținerea separării, motivând această opțiune prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei după înfăptuirea actului de unire care urma a se realiza conform prevederilor Convenției de la Paris, pe la anul 1861.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, precum și sprijinul direct din interiorul conducerii Moldovei, respectiv pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș, care a fost imediat înlocuit după moartea sa, de Nicolae Vogoride, ce era un brav aspirant la tronul Moldovei), separatiștii sau anti-unioniștii, au reușit, ca într-o primă fază, chiar să dovedească prin mijloace frauduloase că separatiștii au câștigat alegerile din Divanul Ad-hoc al Moldova la data de 19 iulie 1857.

În urma măsluirii acestor alegeri din Divanul Ad-hoc al Moldova s-a reușit să se demonstreze negru pe alb, deci în mod oficial că majoritatea moldovenilor nu doreau înfăptuirea unirii țării lor cu Țara Românească, iar procesul de unificare al celor două state nu se mai putea continua pentru că acest lucru nu era posibil a se realiza.

În dorința de a-și realiza visul de domnie, caimacanul Nicolae Vogoride a falsificat cu bună știință, dar și cu încunoștințarea și sprijinul Imperiului Otoman, listele electorale de reprezentare a aleșilor moldoveni în Divanul ad-hoc al Moldovei, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor (care erau în realitate câștigătorii votului de unire) cu listele antiunioniștilor.

Acest rezultat trucat al separatiștilor al alegerilor care îl aveau acum în frunte chiar pe caimacanul Nicolae Vogoride a fost adus imediat la cunoștința atât a publicului moldovean, cât mai ales a fost adus la cunoștința majorității cancelariilor domnești ce avea legături cu Moldova, cât și în presa vremii.

Prin această manevră mârșavă se dorea a se demonstra în mod oficial că atât populația majoritară a Moldovei, cât și reprezentanții lor, nu împărtășeau, nu dorea și nici nu erau de acord cu idea unirii celor două principate, demonstrând clar că votul separatiștilor și anti-unioniștilor a fost majoritar în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Ecaterina Conachi care era soția caimacanului Nicolae Vogoride, fiind la curent cu tot ce a reușit să pună la cale soțul ei, respectiv de a falsifica voința numeroșilor unioniști moldoveni și a listelor electorale, știind ce mârșăvii a comis caimacanul, s-a poziționat fără a face o declarație publică în acest sens în tabăra unioniștilor moldoveni.

Această femeie, cu rang de înaltă Domniță a Moldovei, dând dovadă de un patriotism inimaginabil, și de un curaj fără de margini, a acceptat un risc major, respectiv să-și sacrifice întreaga căsnicie, familia, reputația şi mărirea, pentru a contribui și ea la ducerea la împlinire mărețul ideal unionist.

Cu această voință de nestrămutat, Cocuța sau Ecaterina Conachi Vogoride, nu a pregetat să găsească momentul cel mai potrivit pentru sustragerea din seiful personal al caimacamului Nicolae Vogoride toată corespondența cu numeroasele scrisori pe le-a întreținut cu Înalta Poartă, pentru a-și da în vileag toate uneltirile soțului ei, caimacanul Nicolae Vogoride făcute împotriva voinței majorității populației moldovene care își dorea înfăptuirea actului de unire.

Astfel, în luna mai a anului 1857, Ecaterina-Cocuța Vogoride a reușit actul de sustragere tuturor documentelor considerate de interes din bogata corespondență secretă purtată de soțul ei cu rudele lui din Constantinopol, dar și cu reprezentanții Imperiului Habsburgic.

În cuprinsul mai multor scrisori, caimacanului Nicolae Vogoride îi era promisă domnia sa la tronul Moldovei dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, folosindu-se de falsificarea alegerilor din Divanul ad-hoc moldovenesc.

Cu ajutorul lui Costache Negri (fratele vitreg al Cocuței Vogoride), toate scrisorile compromițătoare ale actului de falsificare al alegerilor din Divanul ad-hoc al Moldovei au fost aduse la cunoștința publicului și în Țara Românească, dar și pe plan extern.

În Muntenia, cu editarea și difuzarea acestor scrisori compromițătoare în presa bucureșteană, dar și în restul țării s-a ocupat scriitorul Petre Ispirescu. Pentru această faptă, dar și pentru atașamentul său la grupul unionist muntean, mai târziu, scriitorul va fi arestat, urmând a fi eliberat din detenție, imediat după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la data de 24 ianuarie 1859.

Pe plan extern, traducerile acestor scrisori au fost publicate atât în ziarul unionist “L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, cu scopul de a arăta opiniei publice internaţionale cum au fost falsificate alegerile Divanului ad-hoc al Moldovei.

Totodată, numai în sistem clandestin, traducerile și conținutul defăimător al acestor scrisori au apărut și în Moldova.

Sultanul Abdülmecid, care avea toate asigurările din partea Austriei Imperiale, a comunicat tuturor supervizorilor internaționali că nu va anula alegerile desfășurate în Moldova, chiar dacă ele au fost dovedite ca incorecte.

În fața unei asemenea situații, reprezentanții supervizorilor internaționali care erau direct interesați de modul de desfășurare a alegerilor din cele două principate românești, respectiv Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei, au decis și au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în semn de protest la data de 4 august 1857.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost însă dezamorsate prin întâlnirea de la Osborne (9 august 1857) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Nicolae Vogoride în Moldova au fost anulate.

În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea a fost de acord să accepte varianta realizării unei uniri parțiale a Principatelor române, acestea urmând a avea doi domni distincți, două guverne separate și două Adunări Legislative (parlamente).

Dar cine a fost această măreață Doamnă fără de care unirea celor două principate românești nu ar fi fost posibil de realizat, iar România ca stat nu se mai putea constitui ?

Ecaterina Conachi Vogoride s-a născut în anul 1828 şi a fost singurul copil al logofătului Costache Conachi şi al Smarandei Negri, mama marelui om politic Costache Negri.

După cinci ani de căsnicie, Smaranda a decedat, Costache Conachi având să rămână singur şi să se preocupe de educaţia şi creşterea Cocuţei, cum era alintată fiica sa Ecaterina, dar şi de ale celorlalţi copii pe Smaranda îi avea dintr-o căsătorie anterioară.

La vârsta de 17 ani, Ecaterina Conachi s-a măritat cu Nicolae Vogoride, ceremonia vând loc în biserica de la Ţigăneşti, unde Costache Conachi îşi avea moşia şi conacul. La cununie a asistat şi domnitorul de atunci al Moldovei Mihai Sturdza.

Căsătoria era mai mult rezultatul unei socoteli părinteşti, atât din partea lui Costache Conachi – interesat să-i asigure fiicei sale, pe lângă avere, şi un rang social înalt – cât şi a lui Ştefan Vogoride, tatăl lui Nicolae Vogoride, care nutrea pentru fiul său numai visuri de mărire.

„Înalta societate din Moldova a fost scandalizată de acest mariaj care a fost considerat total nepotrivit. Printre cei care s-au opus căsătoriei dintre Ecaterina Conachi şi Nicolae Vogoride s-a numărat chiar şi poetul Vasile Alecsandri care, în semn de protest, a compus poezia „Tzélébiade” ale cărei versuri îl ridiculizau pe aspirantul la mâna fiicei lui Conachi”.

Noua familie şi-a luat şi numele de Conachi, după dorinţa marelui logofăt, care neavând un moştenitor, a dorit ca astfel să-i fie perpetuat numele, iar averea lui să nu se risipească fără rost.

În urma acestui mariaj, Ecaterina Conachi şi Nicolae Vogoride au avut trei copii, un băiat şi două fete.

Firea plăpândă şi romantică a Cocuţei nu s-a potrivit cu manierele și comportamentul grosolan al ginerelui lui Costache Conachi, acesta fiind pus numai pe risipă pentru a penetra în înalta societate a acelor vremuri.

După moartea logofătului Costache Conachi, Ecaterina îi va da o „plenipotenţă” (împuternicire) soţului ei Nicolae Conachi Vogoride, pentru toată averea pe care ea o moştenise de la tatăl său. Aceasta a fost poate cea mai mare greşeală a Ecaterinei, care o va costa scump, căci Nicolae Vogoride va vinde aproape toată averea lui Conachi.

„Ecaterina a devenit, în perioada de mare frământare unionistă, soţie de caimacam (locţiitor al domnitorului, însărcinat cu administrarea Moldovei) şi, la începuturile căsniciei sale, puţini erau cei care se îndoiau că ea va deveni primă doamnă a ţării.

Vogoride primise toate asigurările că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, explică Marius Mitrof.

„Între postura de doamnă a ţării şi simţămintele patriotice unioniste ale tuturor românilor, Ecaterina Conachi Vogoride n-a ezitat să opteze pentru înfăptuirea idealului unirii.

Pusă în situaţia de a alege între soţ şi opţiunea naţională, Ecaterina s-a retras la moşia de la Ţigăneşti, unde a transformat conacul lăsat ca moștenire de tatăl ei, într-un avanpost al luptei împotriva nelegiuirilor caimacamul Nicolae Conachi Vogoride”.

S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

După împlinirea actului Unirii, Ecaterina Conachi l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa.

În anul 1864 s-a recăsătorit la Torino cu Emmanuele Ruspoli, principe de Paggia-Suaza, senator şi sinodic al Romei, apropiat al regelui Vittorio Emanuele al II-lea.

Cu acest al doilea soţ, Ecaterina Conachi a mai avut încă cinci copii.

Ecaterina-Cocuța Conachi a murit la Genova în februarie 1870, dar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse și înhumate în biserica familiei din Ţigăneşti (actualmente comună din judeţul Galaţi).

Putem spune despre Ecaterina-Cocuța Conachi că a fost o adevărată eroină, care prin curajul, efortul și patriotismul ei a reușit să croiască pentru prima dată un drum nou pentru istoria României!

Femeia aceasta merită să-i acordăm un loc important în istoria țării, demonstrând tuturor că femeile românce, de foarte multe ori au dat dovadă de o înaltă conștiință patriotică comparativ cu mulți bărbaților romani, care în multe cazuri, se dovedesc a fi nu numai lași, dar și fricoși.

Chiar dacă, vom admite prin absurd că doamna Ecaterina-Cocuța Conachi-Vogoride în toate faptele întreprinse de ea pentru realizarea idealului unirii, avea și unele motive personale pentru a se răzbuna pe soțul ei, gestul ei de mare risc și curaj trebuie evocat mereu, pentru că această Doamnă a schimbat pentru vecie cursul istoriei unirii Principatelor Române, dar mai ales al României.

Poate că altă femeie în locul ei s-ar fi mulțumit să ocupe o poziție comodă și confortabilă de soție de domnitor. Cu atât mai mult este important să apreciem atitudinea și acțiunile acestei doamne în favoarea actului unirii celor două provincii românești, căci prin implicarea ei în mișcarea unionistă nu avea nimic de câștigat în plan personal, ci dimpotrivă chiar a avut chiar foarte mult de pierdut.

Lucrurile și faptele întreprinse de Ecaterinei-Cocuța Conachi-Vogoride pentru realizarea și desăvârșirea Unirii Principatelor Române, ar trebui amintite mult mai des tuturor românilor, căci poate ar avea și politicienii noștri de azi ceva de învățat legat de modul cum se manifestă adevăratul sentiment al patriotismului românesc.

Mai trebuie menționat faptul că fără acest act de eroism întreprins de Doamna Ecaterina Cocuța Conachi-Vogoride nu numai în anul 1857, ci și în anii următori, nu se putea realiza înscrierea denumirii oficiale a țării noastre ca România, care potrivit Constituției promulgate la 1 iulie din anul 1866 (deci după abdicarea forțată a lui Al. Ioan Cuza), Principatele Unite încep să se numească oficial România.