Supraspecializarea și fragmentarea îngrijirilor medicale
Jurământul lui Hipocrate conține un paragraf, care deseori este omis, considerându-se depășit:
Nu voi practica operația scoaterii pietrelor din bășica udului, lăsând-o în seama celor care se ocupă cu aceasta.
Ideea pe care o transmite acest paragraf este că medicii își vor desfășura activitatea în limita competenței profesionale – în antichitate, chirurgii nu erau medici și numai ei puteau să practice intervenții chirurgicale.
Dezvoltarea explozivă a medicinei, mai ales în ultima jumătate a secolului XX, a făcut ca, la un moment dat, multitudinea de cunoștințe și tehnici noi dintr-o specialitate să fie greu de asimilat de către profesioniștii din domeniu. Acesta este și motivul pentru care ei au început să se supraspecializeze și care i-a determinat să se orienteze pe domenii restrânse. La început, abordarea a fost benefică, dar, în final, a avut un efect pervers. Încet-încet, bolnavul a început să fie abordat fragmentar și ultraspecializat, pentru ca, în cele din urmă, lumea medicală să se reîntoarcă la abordarea holistică.
În general, actuala tendință este justificată de două argumente:
- Paradigma în medicină s-a schimbat. Suntem în epoca în care bolile cronice domină morbiditatea și sunt tratate cu mai multă atenție. Iar atunci când vorbim de boli cronice, nu vorbim de o singură boală, ci vorbim de patologii asociate.
- Creșterea alarmantă a cazurilor reale de malpraxis determinate de fragmentarea îngrijirilor medicale și supraspecializare.
De ce m-am oprit asupra acestui subiect? Pentru că am observat că România este printre puținele state în care abordarea holistică nu se reflectă și la nivel organizatoric: România mai are spitale monospecialitate; în România, există 67 de specializări, în timp ce media în Uniunea Europeană este de 34 de specializări. În România, am ajuns în situația în care avem supraspecializări, dar nu mai avem specializările de bază. Avem clinici specializate pe o singură patologie și nu mai avem clinici de medicină internă și chirurgie generală. Nu mai are cine să realizeze un tablou complet al patologiilor unui pacient. Poate unii mă vor contrazice, dând câteva exemple. Este adevărat că mai există câteva clinici în care se practică o abordare holistică, dar cu două-trei flori nu se face primăvară.
Acest fenomen este determinat de politicile sanitare. În România, la nivel de pregătire în rezidențiat, există diferențe față de modalitatea de pregătire din țările dezvoltate. În aceste țări, în specializarea pe care și-o alege, un tânăr se formează mai întâi pe cunoștințe generale din acel domeniu, pentru ca mai târziu să se aplece asupra celor speciale. De exemplu: mai întâi, va avea specializarea de medic specialist de medicină internă și apoi se poate specializa în cardiologie, endocrinologie, nefrologie etc. În schimb, la noi poate obține această specialitate de la început. La nivel instituțional, Ministerul Sănătății și comisiile acestuia încurajează acest fenomen prin înființarea unor secții cu un anumit profil în dauna secțiilor multidisciplinare – fenomen care, în absența reglementării ferme a consultului interdisciplinar, este în defavoarea pacientului.
La nivelul programelor de sănătate se întâmplă același lucru. În diferite patologii, doar anumiți medici pot să prescrie anumite terapii, îngreunând accesul pacienților la tratament. De ce, de exemplu, tratamentul pentru poliartrită reumatoidă poate fi prescris numai de reumatolog și nu și de un medic internist acolo unde nu există reumatolog? Doar pentru a purta pacientul pe drumuri? De ce un medic cu experiență în domeniu nu poate fi autorizat să își desfășoare activitatea în domeniul respectiv dacă nu are patalama de la Ministerul Sănătății? Cu atât mai mult cu cât Directiva Europeană admite că experiența profesională poate ține loc de instruire formală. Îmi vin în minte cazurile prof. Constantin Ciuce, dr. Ștefan Mindea, dr. Victor Costache etc. în care birocrația și formalismul au fost împotriva beneficiilor pacienților.
Din experiența mea de 40 de ani vă pot da câteva exemple privind pericolul supraspecializării: victima unui accident rutier cu hematom extradural, internat într-un spital de monospecialitate (neurochirurgie), operat cu succes, moare prin hemopneumotorax, provocat de fracturi costale neidentificate, în momentul în care se ridică la marginea patului. Răspunsul medicilor a fost concludent: noi suntem specialiști neurochirurgi și nu am văzut toracele. Și nu a fost un singur caz, și invers: pacient internat cu pneumotorax într-un spital de pneumologie care moare cu hematom subdural nediagnosticat. Acesta este unul dintre motivele pentru care soluția lui Raed Arafat, privind activitatea UPU-rilor, trebuie susținută. Bilanțul pacienților politraumatizați trebuie să se facă într-un singur loc de o echipă multidisciplinară.
Nu înseamnă că nu trebuie să avem unități care să fie ultraspecializate într-un domeniu. Dar acestea trebuie să existe ca centre de excelență în domeniul respectiv în care pacienții au fost deja examinați și selectați pentru internare.
După opinia mea, trebuie să existe un echilibru între formalism și supraspecializare în așa fel încât, în mod real, interesele pacientului să fie protejate. Nu trebuie să excludem supraspecializarea pentru că avem nevoie de experți pe diferite domenii, dar nu trebuie să abandonăm medicina clasică în care să avem medici care să privească bolnavul ca întreg, cu toate patologiile sale, și nu numai strict pe o anumită patologie.
P.S.: La Radio Erevan un ascultător întreabă: Ce este un supraspecialist? Răspundem: o persoană care știe tot mai multe despre tot mai puțin pentru ca în final să știe totul despre nimic.
Autor: Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae
Citește și: VASILE ASTĂRĂSTOAE – Există boli sau există bolnavi?
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Învierea Domnului - 12 aprilie 2026
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Gânduri pentru început de an - 3 ianuarie 2026
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Hristos Se naște, slăviți-L! - 24 decembrie 2025
