Dimitrie Cantemir – personalitate istorică de anvergură europeană
„Onorată asistență,
Doresc să-mi exprim sincera gratitudine organizatorilor acestei manifestări, pentru onoarea și oportunitatea de a-mi împărtăși câteva idei, reflecții, în ziua în care consemnăm 34 de ani de la istorica decizie a Sovietului Suprem al R.S.S.01 Moldova din 31 august 1989 de revenire la «veșmântul ființei noastre»” (Valentin Mândâcanu) și de decretare a limbii române limbă de stat în Republica Moldova.
Deloc întâmplător faptul că sărbătoarea Limbii Române care pornește de la un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova de la 31 august 1989, devenită zi festivă și în România din 2013, se împletește în mod firesc și organic cu Anul Cultural „Dimitrie Cantemir”.
Conferința de astăzi are ca generic cuvintele marelui domnitor și gânditor D. Cantemir care, încă în zorii epocii moderne, cu mult înaintea „secolului naționalităților” din spațiul european, când conștiința originii etnice și lingvistice comune inclusiv în spațiul românesc se afla abia în faza ei incipientă, embrionară, a formulat un mare adevăr cu caracter de axiomă, astăzi mai actual chiar decât atunci când a fost rostit: „Ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească”.
Fiind nu numai un mare istoric, orientalist de talie europeană și mondială, filosof, umanist, dar și un lingvist erudit, cunoscând limbile greacă, latină, turcă, arabă, persană, italiană, franceză, slavă veche, rusă, Dimitrie Cantemir a avut, în același timp, un sentiment deosebit față de limba maternă, – limba română, – care formează subiectul celui de-al IV-lea capitol – „Despre limba și graiul moldovenilor” – din partea a treia a „Descrierii Moldovei”.
Cantemir afirmă că limba moldovenilor, muntenilor și ardelenilor „are ale sale răspicări sau rosturi, ca și toate alte limbi”. Cu alte cuvinte, avea o concepție justă, științifică, despre existența unor deosebiri dialectale în cadrul limbii române. „Așișderea, și limba noastră, din multe limbi iaste adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcară de la Râm ne tragem” – afirmă D. Cantemir.În același timp, constituind o unitate în diversitate, lucrările lui D. Cantemir afirmă cu toată claritatea că „muntenii și ardelenii au tot o limbă cu moldovenii”, iar „limba latinească iaste maica cea adevărată”.
Nu numai reflecțiile despre limba română ale marelui cărturar, ci și lucrările sale – în special „Descrierea Moldovei” și „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (ultima redactată între 1719-1722) – constituie, și astăzi, veritabile sinteze și opere propriu-zis literare, cu o documentare extrem de bogată, asupra poporului român și a limbii române, în care eruditul principe pune într-un cadru teoretic atât problema limbii literare unice, cât și a dialectelor limbii române.
Un amplu, impresionant și cvasi-exhaustiv portret al „eruditului de faimă europeană”[1], – așa cum este caracterizat D. Cantemir, – se conține în celebra sinteză de „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” a unuia dintre cei mai importanți critici români din toate timpurile, George Călinescu. Punând la baza analizei sale opera scriitorului Dimitrie Cantemir, în calitate de cea mai importantă sursă documentară, G. Călinescu – și el o mare personalitate de formație enciclopedică, una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar, constata că:
„D. Cantemir are talent, evident în «muzica» frazei, în ideea de a percepe concret figurile simbolice ale constelațiilor. Cronicarii au farmec lingvistic și dar de povestire, Cantemir e scriitor, creator, aducând idei și combinații. Figura lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambițios și blazat, om de lume și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în tambură țarigrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, D. Cantemir este Lorenzo Medici al nostru” [2].
În opinia lui G. Călinescu, „opera literară viabilă” a lui D. Cantemir este „Istoria ieroglifică” a sa – „adevărat Roman al lui Renart” [3](colecție medievală de povești animaliere scrise în franceza veche, în versuri). Cantemir, – menționează Călinescu, – utilizează adevărate „măiestrii caligrafice”, cunoaște toate mașinăriile retoricii și le folosește cu exuberanța unui clasic francez.
Mai mult ca atât, G. Călinescu vede în D. Cantemir un precursor al lui Ion Creangă și Mihai Eminescu:
„Lui Cantemir îi place să spună istorii, anecdote și are limbuția lui Creangă în debitarea zicătorilor populare” [4].
„O nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei țărănești, premergând lui Eminescu” [5].
Onorată asistență,
Pe cât de strălucite, impresionante și memorabile, cu caracter de axiomă, sunt paginile din „Istoria literaturii…” lui G. Călinescu despre marele cărturar și domnitor D. Cantemir, pe atât de incomplet va rămâne întotdeauna portretul acestuia, fără evocarea „celui mai caracteristic reprezentant al erudiției europene”, conținută într-o altă „Istorie a literaturii românești”, la fel de celebră, aparținând marelui istoric Nicolae Iorga.
După Nicolae Iorga, marele privilegiu al lui D. Cantemir a constat în a fi fost inițiat în trei civilizații deodată: „fiu de domn moldovean, a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui, și numai lui în toată acea epocă, în Răsărit și Apus, să aibă cunoștința tuturor literaturilor și tuturor formelor de cultură, de la antichitatea grecească și latină, până la cultura orientală, turcească, arabă, persană”.
Dar spiritul său, menționează N. Iorga, nu s-a lăsat strivit de acea bogăție de informații: „soldat împovărat cu arme grele, a fost capabil de a merge la asalt, pentru orișice țintă, și atunci din spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea înăbuși, a rezultat încrederea cu care el a atacat, și puterea cu care a biruit toate subiectele, precum acela al «Istoriei imperiului otoman» sau acela despre religia mahomedanilor, operă admirabilă care nu este îndeajuns cunoscută”[6].
Peste tot, afirmă N. Iorga, ceea ce armonizează și leagă la un loc materialul de fapte pe care îl mânuia, era lumina cu totul nouă pe care el o aruncă uneori și spre viitor.
Pentru N. Iorga, cel mai mare merit al lui Dimitrie Cantemir constă în a fi pus pe alte baze istoria poporului său: „el a considerat poporul său ca un singur întreg”, limba română constituind elementul coagulant al acestui întreg. Așa cum se exprimă N. Iorga, „după ce bâjbâiseră puțin Miron Costin și Nicolae Costin în jurul ideii de unitate națională, D. Cantemir a adus un element nou, original, ajungând la ea printr-o concepție modernă, și anume ideea dreptului de proprietate ancestrală a românilor asupra întreg teritoriului lor. În așa mod, două legături sunt stabilite de Cantemir: legătura între românii de pretutindeni și legătura românilor de pretutindeni cu pământul românesc.
Aceasta este, subliniază Iorga, una dintre cele mai mari idei ale trecutului nostru. Și tot Iorga mai adaugă, cu referire la ideea de unitate națională a lui D. Cantemir: „Din Moldova aceasta, pe care noi o concepem patriarhală, pleacă uneori forme și se desfac linii de viitor, care întrec concepția apuseană.
În sfârșit, nu însă și în ultimul rând, invocând opinia lui N. Iorga despre D. Cantemir, nu pot fi nicidecum trecute cu vederea argumentele celui mai talentat discipol al său, ale istoricului Gheorghe I. Brătianu.
Nu este un secret faptul că mai există și astăzi unele voci care, apreciind talentul, erudiția și genialitatea lui D. Cantemir în calitate de istoric, orientalist, filosof, umanist, lingvist etc., refuză, în același timp, să-i recunoască calitățile de mare domnitor, sub pretextul că s-ar fi aflat o perioadă prea scurtă de timp pe tronul Moldovei și, în plus, ar fi făcut o alianță neinspirată / greșită cu Rusia lui Petru cel Mare.
La toate aceste afirmații și insinuări profund eronate și lipsite de orice temei, Gh. I. Brătianu a dat răspunsuri quasi-exhaustive și de o competență în afara oricăror dubii.
La reproșurile cum că D. Cantemir ar fi adus Moldova în sfera de influență a Rusiei, Gh. Brătianu răspunde că alianța lui D. Cantemir cu Petru cel Mare s-a produs „într-o epocă de proiecte, în care Principatele erau râvnite, deopotrivă, atât de Rusia, cât și de Austria și, evident, de Imperiul Otoman. Însă, în timp ce Austria și Turcia erau vecinii imediați ai Principatelor Române, în 1711 „posesiunile imperiului țarist erau încă destul de departe; aveau să se apropie în decursul secolului al XVIII-lea și chiar să-l atingă în cele din urmă, după al patrulea război contra turcilor și a doua împărțire a Poloniei”[7]. În mod evident, D. Cantemir nu avea cum să prevadă că acea „atmosferă idilică”, în care „rușii și moldovenii fraternizau la începuturile unui război comun inițiat împotriva Păgânului sub egida ortodoxiei”, avea să se destrame, și boierii (Gh. Brătianu) „care nu au încă obiceiul de a bea șampanie, se trezesc mahmuri și se dumiresc că tovarășii lor de petrecere și-au însușit din obiectele lor sau unele părți de îmbrăcăminte, negreșit pentru a le păstra ca amintiri tangibile ale acestor agape de neuitat”[8]. Tovarășii lor își vor însuși, însă, nu numai obiecte și părți de îmbrăcăminte, ci și teritorii străine, Basarabia constituind cel mai ilustrativ exemplu.
Nu în ultimul rând și cel mai important lucru: „ceea ce contează este că Tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711, succedând celui din 1656, recunoaște fără echivoc importanța Nistrului, frontieră orientală a Moldovei și consideră „Basarabia”, cunoscută numai sub numele tătar de Bugeac, ca district moldovean ocupat de turci și care trebuie restituit principatului, din care constituie o parte integrantă”. În așa mod, conchide Gh. Brătianu, „D. Cantemir își propusese ca, profitând de acea campanie și de sprijinul promis de țar, nu numai să redobândească teritoriile pe care Imperiul Otoman le răpise Moldovei în cursul ultimelor două secole, dar și să reconstruiască fortărețele care păzeau odinioară frontiera Nistrului”[9].
„Iubitor de Moldova lui după care tânjește”, – astfel a caracterizat G. Călinescu iubirea de Patrie a lui D. Cantemir.
Închei prin a vă îndemna: să iubim Moldova lui Dimitrie Cantemir, să iubim locuitorii, limba și tradițiile ei; să tânjim, să muncim și să luptăm pentru Moldova întreagă a marelui domnitor, dar neapărat în hotarele unei Românii reîntregite, căci, așa cum pe bună dreptate menționa Gh. I. Brătianu, „dacă unitatea moldovenească este înscrisă în însăși alcătuirea ei geografică, ea s-a dezvoltat și a trăit numai în funcție de unitatea poporului român în întregul lui”.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Notă – Prelegere publică susținută la 31 august 2023, în cadrul Conferinței organizate de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău și Biblioteca Națională a Republicii Moldova.
[1] Călinescu, George, Dimitrie Cantemir: filozof și romancier // G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a II-a, revăzută și adăugită. Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1986, p. 35.[2] Ibidem, p. 42.[3] Ibidem, p. 38.[4] Ibidem, p. 41.[5] Ibidem, p. 41-42.[6] Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Editura Litera, Chișinău, 1997, p. 120.[7] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia: drepturi naționale și istorice. Ediție îngrijită, studiu introductiv de Nicolae Enciu, Editura Știința, Chișinău, 2023, p. 100-101.[8] Ibidem, p. 103-104.[9] Ibidem, p. 101.
Autor: Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău, Revista ART-EMIS
Sursa imagine: respiro.ro
Ultimele postari ale lui REDACTIA (vezi toate)
- Mituri schimbate (III) - 15 octombrie 2024
- Iașul în sărbătoare: Pelerinajul de Sfânta Parascheva – 2024 - 14 octombrie 2024
- Mituri schimbate (II) - 13 octombrie 2024
