VASILE ASTĂRĂSTOAE – Poate fi respectat jurământul lui Hipocrate în România?

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Poate fi respectat jurământul lui Hipocrate în România?

Întotdeauna, când se discută despre medici, oponenţii declară că „trebuie să respectaţi jurmântul lui Hipocrate pe care l-aţi depus când aţi terminat facultatea”. Paradoxal, însă când i-am întrebat pe unii ce cuprinde acest jurământ, am primit răspunsuri hilare, care dovedeau că, de fapt, nu-l citiseră.

Juramantul lui Hipocrate mic 680x754 1

Jurământul lui Hipocrate alături de rugăciunea lui Maimonides sunt texte care păstrează caracterul mistic al profesiei medicale. Vrem nu vrem trebuie să recunoaştem că medicina a apărut drept o medicină sacerdotală şi abia mai târziu s-a secularizat. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău. În fapt, jurământul lui Hipocrate impune obligaţii medicilor; obligaţii care au drept scop a introduce ordine în interiorul breslei şi a construi încrederea în breaslă.

În epoca contemporană, în România, poate fi respectat jurământul lui Hipocrate?

Să analizăm numai câteva din obligaţiile impuse de jurământ:

Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.

Legea în România, echivalarea medicilor cu funcţionarii publici, face fără obiect prevederea din jurământ. Dacă nu ar destăinui tot ce află despre pacienţii săi, un medic va fi condamnat penal pentru favorizarea infractorului sau pentru împiedicarea înfăptuirii justiţiei. În alte ţări – SUA, Anglia, majoritatea ţărilor UE – medicul este protejat legal şi poate păstra secretul profesional. Cred că aţi văzut suficiente filme în care agenţii organelor de urmărire penală pur şi simplu furau documente medicale – şi puteau să fie chiar arestaţi dacă erau prinşi – pentru că medicii sau unităţile medicale nu le puneau la dispoziţie. Raţiunea protejării medicilor este interesul pacienţilor şi tratamentul non-discriminatoriu al acestora, deoarece în acordarea asistenţei medicale, medicul este interesat de dreptul pacientului şi nu de ordinea publică. Pentru el, cum spune şi legământul lui Maimonides, persoană onestă sau un infractor, cel puternic sau cel slab, cel bogat sau cel sărac, sunt egali în tratament. Pentru cei care mă vor contrazice, le spun că singura derogare de la secretul profesional se aplică doar dacă medicul ia cunoştinţă de posibilitatea ca viaţa cuiva să fie pusă în pericol şi atunci poate să informeze organele abilitate (vezi cazul Tarasoff)

Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.

Nici nu am ce comenta. Dacă s-ar respecta, atunci ar fi o avalanşă de acuze, privind nepotismul, favoritismul, conflictul de interese, etc.

Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fară să le cer vreun legământ.

Mai este de actualitate aceasta obligaţie? Dacă observăm opinia generală şi la unii reprezentanţi (nu pot să le spun cozi de topor) din lumea medicală, am trage concluzia că nu există o şcoală medicală românească, că totul este urât şi neprofesionist şi că numai din întâmplare pacienţii supravieţuiesc în sistemul de sănătate românesc. Este suficient să ne uităm la ce declară sau scriu cei care au terminat o facultate de medicină, dar nu au fost capabili să profeseze şi au eşuat în alte meserii sau la cei care au profesat, dar care au făcut performanţă doar pe sticla televizorului, în ziare sau pe Facebook (unii au ajuns şi pe diferite funcţii de consilieri guvernamentali) ca să observăm că, în opinia lor, numai cei care s-au format în şcoli din străinătate au învăţat ceva. Apare însă următorul paradox: şcolile de medicină din ţări ultradezvoltate respectă profesorii din România, dar şi medicii români pregătiţi în România sunt extrem de apreciaţi şi sunt acceptaţi în alte ţări. Nu sunt la fel de apreciaţi însă în România.

Şi atunci poate fi respectat jurământul lui Hipocrate în România?

P.S.: Jurământul lui Hipocrate (varianta clasică, nu tot felul de variante adaptate cum ar fi cea vehiculată prin reclame la televizor de Medlife) îşi păstrează însă valabilitatea împotriva oricăror îngrădiri legale. Este doar o chestiune de opţiune. În 1935, peste 75% din medicii germani au aderat la ideile naziste şi au încălcat jurământul. Această rană sângerează şi în prezent. În 1939, toţi medicii olandezi au decis să nu respecte legislaţia (să nu îi divulge pe evrei şi să nu practice eutanasia) şi din această cauză, în 1942, 90% medicii olandezi au fost trimişi în lagărele de concentrare nazistă. A fost o opţiune. Ioachim Frost i-a numit pe unii medicii diavolului, iar pe ceilalţii medicii imposibilului. Şi medicii români pot decide dacă vor fi medicii diavolului sau medicii imposibilului.

Autor: Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae

Citește și: VASILE ASTĂRĂSTOAE – Inteligența artificială și medicina (II)

Sursa imagine: scarabeu.ro