Cu educația națională ca drept individual universal ar fi cam așa.

În Constituția României, educației i se zice „învățătură”, care se realizează prin „învățământ” (Art. 32 – Dreptul la învăţătură: (1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. … (4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. (5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii).

Și Declarația Națiunilor Unite, și Carta UE, dar și Constituția României lasă pe seama legiuitorilor (puterii legislative din stat) stabilirea condițiilor în care acest drept la educație este asigurat.

Adică, poporul suveran își alege reprezentanții prin care își exercită el suveranitatea și le dă mandat imperativ de a face legi prin care dreptul la educație/învățătură să fie asigurat fiecărei persoane din statul România.

Vorbim aici atât despre accesul la educație, prin realizarea condițiilor materiale esențiale: clădiri și încăperi/săli de clasă, transport, manuale, rechizite, hrană etc.(toate gratuite pentru învățământul de stat obligatoriu), cât și despre conținutul educației, astfel încât mersul la școală să aibă noimă și sens.

Oricine este privat de accesul la educație (care este obligatorie și gratuită până la 10 clase, în România), poate să invoce încălcarea de către stat a dreptului său constituțional, european și universal la educație.

Iar privarea de accesul la educație se poate petrece fie pentru că persoana privată (elevul, copilul) nu are la ce școală să meargă pe jos, de acasă, fie că nu are asigurat transportul spre o școală mai îndepărtată, fie că nu are spațiu de studiu în clasă, la școală, fie că nu are manuale, rechizite, fie că îi este foame, dacă stă la școală mai multe ore și așa mai departe.

De aceea, efortul financiar și organizatoric (inclusiv legislativ) al statului este îndreptat cu prioritate spre facilitarea condițiilor materiale pentru asigurarea accesului fiecărui elev la educația națională.

Doar că, în România, facilitarea condițiilor materiale a fost în fapt despărțită de facilitarea condițiilor de conținut al programelor de educație națională, atât pentru „învățământul de stat” gratuit și obligatoriu, cât și pentru celelalte forme de educație, inclusiv la nivel universitar și post-universitar.

De ce așa? Deoarece așa se întâmplă cu orice domeniu public, dacă este asigurat „gratuit” de către stat, pentru populație: se ajunge cu intenție, prin separarea asta, la căpușarea și mafiotizarea diviziunilor acelor condiții materiale obligatorii. Adică, coruperea sistemului, prin coruperea lucrătorilor la stat, de la cel mai înalt demnitar național și până la portarul de la o școală de cartier.

Ca să nu se întâmple, ar fi trebuit să funcționeze controlul și supravegherea din public a domeniului educației naționale, prin formele consacrate sau prin forme novatoare.

Ajungem astfel la ideea de educație națională ca bun public.

Adică, educația națională este „produsă” de stat pentru consumul nerestricționat al fiecărui membru al publicului, individ care își poate manifesta nivelul de satisfacție, ca orice consumator/beneficiar, direct, prin vot, ori prin interacțiunea cu aleșii săi, dar și prin sistemul de petiții, consfințit prin lege.

Doar că, pentru ca publicul național să exercite vreo funcție de control și supraveghere asupra lucrătorilor la stat (aleși și numiți, ori simpli angajați), sunt necesare și obligatorii câteva condiții interne (în interiorul publicului național): existența unei minți colective cât de cât inteligente, informarea publicului permanentă și completă, un mecanism funcțional de formare a opiniei publice relevante, un sistem de comunicare a acelei opinii și de receptare a ei de guvernanți, o cultură a discursului public și mai ales existența unei viziuni naționale, la care să se raporteze orice nivel de ambiție stabilit de publicul național, pentru sine.

În absența uneia sau mai multora dintre aceste condiții necesare și obligatorii, avem întotdeauna situația în care lucrătorii la statul ce produce bunul public numit educație națională sunt și cei care stabilesc atât nivelul de ambiție pentru public, cât și nivelul de satisfacție al acelui public. Public care de fapt nu este informat, nu gândește cu mintea sa colectivă, nu își formează și mai ales nu își formulează opinii despre subiectele astea.

De aceea, nimeni nu vorbește despre funcția de educație națională a statului România.

Așa că statul România este de capul lui, pe acest subiect. Adică, statul face ce îi trece prin acel cap, fără ca cineva să îl întrebe ceva.

Ori, lăsarea statului de capul lui (care cap este populat masiv cu imbecili și impostori intelectuali) poate duce oricând la degradarea funcției statului, până la nivelul de nefuncționalitate. De gripare, cum zic inginerii. Sau de prăbușire a sistemului educației naționale de stat, cum zic analiștii politici.