Adică, niciodată și niciun partid politic, de la începuturile statului român independent și până astăzi, cu perioada partidului unic conducător inclusă, politicienii nu au propus iar publicul național suveran nu a discutat și nu a agreat niciodată vreo politică publică consistentă și coerentă, în niciunul dintre domeniile publice.

Și asta nu numai ca exercițiu național. La noi nu s-au însușit niciodată conceptele de bază ale formulării, agreerii și mai ales implementării controlate și supravegheate a politicilor publice. Nu se stabilesc seturi de principii, de valori și de norme care să stea la baza eventualelor politici publice.

De aceea nici reprezentanții publicului național suveran, în Parlament și la Președintele României, nu sunt aleși pe baza propunerilor și opțiunilor de politici publice pe care ei nici măcar nu le prezintă în campaniile electorale.

Iar, după ce sunt aleși, nimeni nu îi întreabă pe reprezentanții poporului, prin care acesta își exercită suveranitatea, ce fac cu puterea încredințată lor, fie ea executivă, legislativă sau judecătorească. Adică, nimeni nu îi controlează și nu îi supraveghează pe aleși.

Așa că nici aleșii nu se controlează și nu se supraveghează între ei.

Și nici nu ar avea de ce să o facă, atâta vreme cât, în România de azi, nu există o cultură a politicilor publice consistente și coerente, la care să se raporteze orice demers de control și supraveghere democratice.

Scuza că în perioada comunistă, aia care a ținut o generație completă și ceva mai mult, nu s-a operat cu politici publice, ci doar cu directive de partid și cu indicații prețioase ale celui mai iubit conducător, așa că nu am avea de unde să moștenim cultura politicilor publice, este o scuză care nu mai ține azi, la mai bine de trei decenii de la apusul acelei perioade comuniste.

Așa cum nu ține nici scuza că, de trei decenii încoace, educația națională, cultura națională și administrația publică au făcut tot posibilul ca poporul român suveran să nu își însușească nici valorile, nici conceptele de bază, nici principiile și mai ales nici mecanismele de operare cu politicile publice, în niciunul dintre domeniile de producere a bunurilor publice de către statul România.

Această scuză nu mai ține în condițiile comunicării publice neîngrădite, ale libertății de opinie și mai ales ale exercitării dreptului publicului la informație, în orice problemă aparținând de guvernarea statului. Ca să nu mai zicem nimic despre instituționalizarea incluziunii și participării directe a publicului la guvernarea sa.

Faptul că aceste libertăți, drepturi și aranjamente instituționale sunt neutilizate sau subutilizate de publicul național, ori faptul că acest public, constituit în electorat, își alege în contiunuare guvernanți pe criterii de popularitate sau de promisiuni de cadouri nemeritate de la stat, în loc de angajamente pentru politici publice benefice întregului popor și că, mai rău decât atât, odată aleși, reprezentanții poporului suveran nu mai sunt controlați și supravegheați democratic explică oarecum situația asta a inexistenței culturii de politici publice în România. Dar nu o justifică.

Doar indolența națională, lipsa de respect a indivizilor pentru publicul național (ca să nu îi zicem de-a dreptul disprețul față de publicul național), absența sentimentului patriotic onest, precum și obiceiul moștenit din comunism de a folosi statul ca pe o sursă ilegitimă de bunăstare pentru fiecare ins conectat la stat ar putea justifica absența culturii politicilor publice din viața noastră națională.

Așa că și procesul de introducere a unei asemenea culturi, la nivel național, trebuie să parcurgă drumul invers:

Desigur, un asemenea algoritm nu se poate materializa peste noapte. Dar, dacă vrem să îl aplicăm, ar trebui să începem de astăzi sau, cel mai târziu, de mâine dimineață.