Pe loc, un răspuns bazat pe principii. Adică nu am intrat în detaliile discuțiilor oficiale despre pensiile militare de stat, nici din interiorul României și nici din Uniunea Europeană.

Deci, doar ca principii:

Apărarea națională este un atribut exclusiv al fiecărui stat din Uniunea Europeană. Nu există nicio politică europeană în domeniu, nicio normă europeană și niciun cadru comunitar din care să rezulte vreo obligație a vreunui stat membru al Uniunii Europene de constituire în vreun anumit fel a puterii sale militare. Ca urmare, atunci când vine vorba despre pensiile militare de stat, Uniunea Europeană nu are chiar nimic de spus.

În România, ca și în multe alte state civilizate occidental, popularea structurilor militare se bazează pe recrutare de profesioniști, pe o durată scurtă, medie și lungă de serviciu activ. Și doar în principiu, deocamdată, la fel se întâmplă și cu serviciul militar în rezervă. Asta, în condițiile în care se păstrează obligația constituțională a fiecărui cetățean de a-și apăra patria.

Atunci când vine vorba despre recrutarea pe termen lung, adică pentru o carieră militară completă, principiul de bază este că recrutul depune un jurământ și este trecut în evidențele militare ca activ, fără un contract de muncă între militar și statul român, din care să rezulte obligațiile și drepturile fiecărei părți, față de cealaltă parte.

În același timp, recrutul ia seama de existența unor coduri de conduită profesională și a unor statute ale cadrelor militare, pe baza cărora își poate proiecta cariera sa militară, pentru tot restul vieții sale active și după aceea.

Adică, recrutul află ce condiții și ce termene/stagii trebuie el să îndeplinească și să parcurgă, pentru a fi avansat în grad și în funcție, pentru a dobândi calificări profesionale superioare, prin studii și pregătire/formare.

Una dintre aceste condiții este cea legată de acordarea unei pensii militare de stat. Recrutul știe din prima zi că, pentru a primi o asemenea pensie, trebuie să exercite serviciul militar activ timp de cel puțin 25 de ani și cu durată maximă de 35 de ani.

Adică, recrutul știe că, dacă nu îi mai place în armată și vrea să își aleagă o altă meserie, el poate să o facă oricând, dar dacă nu a apucat să servească minim 25 de ani, el va ieși din armată fără dreptul la o pensie militară de stat.

Și invers. El știe din prima zi de militărie că, dacă vrea să beneficieze de o pensie militară de stat cât mai mare, va trebui să servească activ maxim de timp legal și să ocupe o funcție cât mai mare, deoarece solda corespunzătoare acelei funcții va constitui baza de calcul a pensiei sale de serviciu.

Vă dați seama că, în asemenea condiții, nici nu se poate vorbi despre o eventuală contributivitate a militarului de carieră la un sistem național de asigurări sociale (care sistem se bazează pe un cu totul alt principiu, cel al contribuției lunare, corespunzătoare veniturilor din acea lună, ale contribuabilului). Ce pot face însă recruții pentru un serviciu militar de lungă durată este să se înscrie și să contribuie la fonduri de pensii private.

Am mai explicat că această idee de continuitate a serviciului militar de lungă durată cu o pensie militară de stat este un aspect al civilizației de tip occidental, cu o istorie bimilenară, atunci când vine vorba despre armatele naționale.

Romanii republicani își recrutau militarii pentru legiunile lor pentru o durată de 20 de ani. La sfârșitul acelei perioade, cei care mai apucau momentul primeau mai multe beneficii, pentru tot restul vieții lor (cetățenie, terenuri, sclavi etc.), lucru pe care îl știau încă de la recrutare și care era unul dintre motivele serioase pentru care acceptau să se pregătească, să mărșăluiască, să construiască, să lupte și să se supună disciplinei militare, pe toată perioada serviciului militar.

Rețineți că vorbim doar despre militarii din Armata României.

Principiul enunțat la început, cel că Uniunea Europeană nu are nicio treabă cu modul în care România își constituie puterea sa militară, inclusiv politica de personal, pentru popularea structurilor din Armata României nu mai este un principiu valabil atunci când vine vorba despre forțele de ordine publică, despre cei din justiție, chiar dacă sunt și ei militari în rezervă sau în retragere.

Ca să nu mai vorbim despre cei care nu au nicio treabă cu milităria, ci doar sunt beneficiari de pensii speciale, primite pentru serviciile speciale pe care le-au făcut ei statului România, din poziții de demnitate sau de activitate publică.

Deci, în principiu, aș putea răspunde că pensiile militare de stat nu sunt pensii speciale, nu sunt vizate de recomandările Uniunii Europene privind sistemul unic de pensii și subiectul pensiilor militare de stat nu condiționează alocarea de fonduri din programele europene de reziliență și dezvoltare.

De ce doar în principiu? Deoarece, concret și în detaliu, guvernanții noștri naționali țin morțiș să creeze confuzii, să sape falii între categoriile de angajați la stat, să divizeze segmente întregi de populație națională și mai ales să profite de pe urma faptului că Uniunea Europeană nu are nicio treabă cu militarii români, pentru a înghesui în această categorie a militarilor-militari, de data asta ieșiți la pensie, tot felul de pensionari din alte domenii publice, care își agață de ei eticheta de militari în rezervă sau retragere, pentru a primi și ei o pensie din asta, protejată principial.