În copilărie multe dintre vacanţele mele de vară mi le petreceam la bunici. Aşa că nu o singură dată le-am auzit pe bătrânele din sat blestemându-se una pe alta. Cuvintele afurisite fiind pentru ele o formă de răzbunare sau o dreptate pe care Dumnezeu întârzia să le-o facă. De aceea expresiile de genul: „Lua-v-ar boala”, „Trăsni-te-ar fulgerul” ori „Lua-te-ar necuratul” erau la ordinea zilei. Iar o conversaţie dintre două vecine o ţin minte şi azi: „Iată, îşi afuriseşte mereu animalele, apoi, se miră că le găseşte moarte. Anul trecut şi-a blestemat nepotul care n-a vrut să-i taie nişte lemne. Şi seara, acesta s-a întors acasă fără o mână…”

Anii au trecut şi am uitat de cuvintele otrăvitoare ale acelor femei, până ieri, când în mijlocul de transport public am auzit o doamnă care blestema pe cineva la telefon atât de diavolesc, încât mi s-a făcut milă de ea, dar şi de poporul nostru.

Pentru că nu e destul că-l mâniem pe Cel de Sus în fiecare zi cu nedreptăţile noastre, dar mai şi blestemăm, fără să ne dăm seama de cuvintele pe care le rostim ori de consecinţele lor. Fiindcă Domnul porunceşte: „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi.”

Iar cel care recurge la acest gest este comparat cu un ucigaş de oameni, care lasă-n urma lui doar leziuni sufleteşti. Totuşi, dacă nu ne putem debarasa de acest nărav, măcar să folosim blesteme bune, cum ar fi cel al părintelui Ilie Cleopa, care le spunea tot timpul enoriaşilor săi: „Mânca-v-ar raiul.”

În caz contrar, nu vom înţelege niciodată ce înseamnă iubirea. Iar aceasta, negăsindu-şi loc în inima noastră, ne va abandona, lăsându-ne în faţa acestei lumi ca pe nişte copii orfani.