Jocul Ursului
Obuzele cădeau în jurul lui ca o ploaie seacă de bolovani încinși ce frângeau brazii cu un zgomot surd de gât rupt, care-i spărgea tâmplele. Nu știa ce-l durea mai tare, bubuiturile exploziei, sau trosnetul copacilor sfâșiați ce se prăbușeau la pământ…
Vasile, în vâltoarea bătăliei, o luase cumva înaintea camarazilor lui din Regimentul 4 Vânători, Divizia 7 Infanterie, în lupta crâncenă cu elita armatei austro-ungare, Divizia 39 Infanterie Honvezi, pentru recucerirea Văii Uzului. Era cu ceva sute de metri mai în sus, prins între o piatră mare de munte și un viespar de mortiere inamice. Nu mai avea loc nici în față, nici în spate. Numai la cer se mai putea uita printre crengile spulberate de moarte. Nicio miscare nu-i era permisă și acolo, în spatele stâncii, ghemuit la pământ, printre rugăciuni, scoase de la piept baticul pe care femeia lui i l-a dat când el a închis poarta casei să plece pe front. Prea multe nu i-a spus Maria, doar a lăcrimat mângâindu-și pântecul cu pruncuț de român în el. Să te întorci Vasilică, să întorci măi omul meu, cam atât a putut zice, fugind apoi în casă să hohotească în legea ei, a nevestelor cu bărbați pe front. Strâgând în pumni năframa, Vasile ridică arma peste stâncă și începu să tragă din nou. Focul inamic spre disperarea lui se auzi și mai aproape, la doar câțiva zeci de metri de el. Le auzea si vocile, era o întreagă grupă de 10 honvezi față în față cu el. Când primele gloanțe i-au străpuns trupul, mai întâi în umărul drept, apoi spre piept, a căzut sprijindu-se anevoie de o buturugă uitată de timp, plină cu mușchi de copac. Era moartă buturuga, dar atât de verde și mușuroiul de furnici ce se adăpostise în ea o făcea plină de viață. Băietul nostru cu ochi de cer din Dofteana, care știa Valea Uzului ca în palmă, căci de acolo era, începu a zâmbi vâzând cum micile vietăți se urcă pe rănile lui, vrând parcă să le ostoiască. Cu oarecare greutate a scos de sub cămașa militară crucea mamei sale și a sărutat-o. Nici de maică-sa ”nu a scăpat” când a plecat pe front. În biserica din Dofteana și-n trei sate din jur s-a rugat pentru viața lui când feciorul plecase la război. Cu lacrimi l-a rugat să aibă grijă de el și i-a legat cu două noduri la gât Crucea pe care o primise de la preotul bisericii din sat, anume pentru ocrotire și izbândă.
Vasile făcu al treilea nod, legând baticul Ioanei de crucea lui maică-sa și strângându-le strâns, până la sânge în mâna dreaptă s-a asezat să moară, focul inamic apropindu-se de el la doar câtiva metri. Așchii nervoase de piatră pulverizându-se în toate direcțiile săreau din marginile stâncii care părea să cedeze și ea sub focul inamic din ce în ce mai turbat. Omul nu mai avea nicio secundă ”liberă ”să riposteze, măcar până la venirea camarazilor săi.
Dintr-o dată se făcu pentru câteva clipe liniște și nu întelegea de ce se oprise vâltoarea. Auzi după aceea un urlet prelung, strigătul tulburător de puternic al unei fiare. Văzu de după stâncă, o ursoaică imensă ce-și clătina capul uriaș în stânga și-n dreapta repezindu-se cu o viteză uimitoare, chiar inexplicabilă, spre soldații din viesparul inamic. Iuțeala ei contrasta atât de mult cu gabaritul impresionant, încât totul părea ireal.
A durat ceva vreme încleștarea. Cu un salt uriaș, fiara năpraznică se răsturnă pur si simplu peste honvezi, pulverizându-i. Doi dintre ei muriră pe loc, unul cu gâtul sfâșiat, celălalt cu fața complet distrusă. Gloantele altuia împunseră ursoaica, dar ea își continuă asaltul îndârjit, mai ales că cei doi puiuti ai ei începură să urle de moarte, străpunsi de proiectile. Animalul înfiorător, în mișcări scurte și nervoase ce-i făceau blana să facă valuri, valuri, ca un ocean în furtună, sfârteca cu colți de pumnale și ghearele ca niște săbii încovoiate tot ce-i ieșea în cale, nimicind întreaga grupă străină. Rămăseseră doar doi dintre ei în viață, dar cu răni mari în piept și abdomen ce sângerau abundent. Ursoaica se liniști brusc, ca o pădure lăsată în pace de vijelie, începând să mormăie înfundat. Clătinându-se, se îndreptă spre puiuții rămasi fără suflare, îmbrățișați unul cu celalalt. Labele ei mari cât o lopată se desprindeau de pământ din ce în ce mai greu, ca niste copaci smulși cu rădăcină cu tot. Fiara își puse botul masiv și însângerat peste cel mic, ca o ultimă mângâiere și cu un geamăt stins închise definitiv ochii de jar auriu.
Vasile al nostru se ridică în capul oaselor reușind anevoie să meargă, sprijinindu-se în patul armei, până la trupurile celor două sălbăticiuni. Se prăbuși peste capul imens al ursului mare și-i șopti la ureche convins fiind că-l aude: ”nu ai murit, vei trăi și tu și puiul tău”. Mângîind în agonie blana răvășită de gloanțe a celei care l-a salvat, căzu într-un somn adânc vecin cu moartea. O senzație plăcută de căldură îl învălui și simți că zboară peste întreaga Vale, în mintea lui amestecându-se imaginea chipurilor dragi de acasă împreună cu tot satul și cu toate frunzele copacilor din pădure ce-i păreau a fi din ce în ce mai verzi, deși era toamnă târzie de sfârșit de octombrie. Ca prin vis simți cum cineva îl ridică și auzi glasuri de români în jurul său strigându-l pe nume, Vasile, Vasile, Vasile… Peste câteva zile se trezi și instinctiv își duse mâna dreaptă în fața ochilor. Năframa cu cruce era în podul palmei, nu-i dăduse drumul și nu i-o luase nimeni.
Frontul românesc înaintă în Glorie, cu tot cu Vasile, care după câteva săptămâni petrecute într-un spital de campanie se întorsese la luptă, refuzând lăsarea la vatră. Veni 1918 cu Marea Unire, trecu 1919 cu înfrângerea definitivă a trupelor maghiare și în România Mare era pace.
Vechile tradiții căpătară din nou viață pe Valea Uzului și a Trotușului. Era în decembrie și în centrul Dărmăneștiului se adunară mii de români de pe cele două Văi să vadă urșii, Jocul Ursului, cetele cele tari de oameni înveșmântați în piei de urs, de pe Asău, Lapoș, Comănești, Dărmănești, Dofteana, Leorda. Era un rece atât de cald de la ninsoarea ce parcă cădea izvorând din cele mai înalte ceruri și o lumină mare de lună plină învăluia mulțimea, presărând umbre vii dintr-un trecut ancestral. Tobele băteau cu tumult deschizând calea Cetei celei Mari de urși ce înainta scadanțat, comandată parcă de voievod ce are pe blazon ,,râul și ramul”. Mulțimea fremăta odată ce coloana de oameni-ursi pătrundea în mijlocul ei și toate privirile se îndreptară spre cei din față. Ochii unui cer albastru de oțel scăpărau atât de tare de sub cei de jar auriu ai capului celei mai mari ursoaice. Vasile, flancat de cei doi copii ai lui, cu blănurile puiuților de urs pe ei, nu lăcrima, nici nu zâmbea, doar mergea înainte purtând în picioare opincile vechi din armată ce-i încăpeau lesne în labele ursoaicei lui, deși și el era un munte de om spre doi metri. În mâna dreaptă, sub ghearele fiarei, ținea din nou năframa cu cruce, iar unii oameni întelegeau de ce Vasile din când în când, în șoaptă, ca pentru el, zicea așa: ”ți-am spus că nu veți muri”.
Autor: Mihail S. Târnăveanul – medic, președintele Asociației Calea Neamului
- MIHAI TÎRNOVEANU – Ziua Crucii - 14 septembrie 2024
- MIHAI TÎRNOVEANU – Ciobanii, ultimii bărbați liberi din veacuri - 10 septembrie 2024
- MIHAI TÎRNOVEANU – Cetăți ale ortodoxiei… - 25 august 2024
