Încrederea populară
După primul război mondial, încrederea populară în guvernele alese, din statele cât de cât democratice, din arealul euro-atlantic, a atins un nivel extrem de jos, de modest.
Iar încrederea populară în suveranii monarhici a devenit negativă, astfel încât Austro-Ungaria, Germania și Rusia au renunțat complet la monarhie, prima și ultima chiar destrămându-se (Rusia doar într-o oarecare măsură).
Până atunci, nici monarhiile și nici guvernele lor nu dădeau socoteală nimănui, despre deciziile lor de a merge la război. Așa erau lucrurile de 100 de ani deja, în Europa, de pe vremea războaielor napoleoniene.
Dar, după războiul care ar fi trebuit să pună sfârșit oricăror războaie viitoare (în ideea că, o dată cu dezvoltarea industrială a puterii militare, distrugerile și victimele deveneau atât de mari și de numeroase, încât dispărea rațiunea satisfacerii oricăror viziuni, idealuri, ambiții, orgolii naționale prin război), noile guverne, de tip ceva mai democratic, au inclus și publicul național în deciziile lor, legate de mersul la război, pe ambele maluri ale Atlanticului.
Așa că al doilea război mondial a fost declanșat cu participarea de masă a națiunilor implicate, atât în luarea deciziilor, cât și în ducerea războiului, pe front sau în spatele frontului. De unde și victimele și distrugerile, care au fost de câteva ori mai mari decât în primul război mondial. Fără ca publicul național din vreo țară să mai poată reproșa guvernului său că a trimis națiunea la război, de capul lui, cum făcuse în primul război.
După acest al doilea război mondial, soluția a fost democratizarea pe mai departe a națiunilor occidentale și ridicarea unei cortine de fier între grupul european al acestor națiuni și națiunile europene care au ales ori au fost forțate să adopte sistemul comunist de guvernare, complet nedemocratic.
Democratizare ce nu a constat în alegeri libere și corecte, că din ălea aveau deja, ci în instituirea sau perfecționarea mecanismelor de control democratic asupra guvernării acelor națiuni.
Astfel încât participarea publicului național la decizii și la implementarea lor, atunci când vine vorba despre război, a fost mult mai amplă și mai sofisticată decât fusese în interbelic.
Din această participare amplă a rezultat că națiunile cu adevărat democratice (adică cele în care controlul democratic asupra guvernării funcționează în plin) sunt reticente să meargă la război, altul decât cel de apărare a patriei și valorilor naționale ori umane.
S-a mers până acolo încât până și denumirea ministerelor de resort s-a schimbat din Ministerul de Război în Ministerul Apărării Naționale.
Dincolo (sau dincoace, depinde unde ne situăm) de cortina de fier, democrația propriu-zisă a fost doar mimată. De-adevăratelea, nici nu se putea vorbi despre democrație, atâta vreme cât motorul vieții publice era „lupta de clasă”.
Și desigur că atâta vreme cât demosul nu era doar divizat în clase antagoniste, ci era ținut sub un control de partid comunist strict, exercitat prin centralizarea deciziei economice și sociale la cel mai înalt nivel. Ceea ce a dus la dispariția piețelor, adică la înlocuirea mecanismelor de reglare a producției, distribuției și consumului, de la cele naturale la cele aberante economic, bazate pe planificarea la fel de centralizată a producției, distribuției și consumului, la nivel macro și micro economic.
La dispariția sistemelor de guvenare comunistă în Europa, democratizarea statelor foste socialiste a avut loc mai brusc sau mai treptat (tranziția românească a fost cea mai lungă dintre toate) și a constat mai ales în asigurarea de alegeri libere și corecte. Și mult mai puțin în instituirea unor mecanisme de control democratic real, permanent și continuu asupra guvernării.
Suntem acum puși în fața unor decizii de securitate națională și euro-atlantică cum nu am avut de luat vreodată.
Decizii de pace și de război, în care trebuie să ne exercităm drepturile și mai ales răspunderile democratice, pe care le-am dobândit ori le-am primit cadou, după caz.
În tot acest areal euro-atlantic, execitarea în comun a drepturilor și responsabilităților individuale, cărora le putem zice la un loc suveranitate națională și unională, se face prin guvernanți.
Vorbim despre suveranitatea reală, adică despre drepturi și responsabilități asumate conștienți fiind de faptul că pacea sau războiul depind de noi, de deciziile pe care noi, ca public național și unional le luăm, în materia securității naționale și europene.
Cea mai mare problemă sau cea mai mare provocare pe care o avem, ca public democratic ce suntem, atât în România, cât și în Europa, este că guvernanții noștri sunt cu totul inadecvați pentru a ne putea noi exercita suveranitatea prin ei.
De aceea, cele mai dezvoltate democrații euro-atlantice se află, de mai mulți ani, în căutarea unor soluții rapide de schimbare a actualilor guvernanți cu un alt tip, sau o altă categorie decât cei care ne-au condus până acum.
Soluția democratică este cea a alegerilor, evident. Așa că avem cazuri în care sunt preferați guvernanți noi fie veniți din afara așa-zisului „establishment” (din afara clasei politice, la noi) fie veniți de la periferia (ca să nu îi zicem extremele) spectrului politic.
De cele mai multe ori, aceste soluții se dovedesc eșecuri. Aleșii din afara ori de la periferia clasei politice dezamăgesc cam de fiecare dată.
Mai ales atunci când ei au ajuns să fie aleși pe o platformă populistă. Adică atunci când au fost aleși pentru că ei s-au priceput cel mai bine dintre toți candidații să le spună cetățenilor ce voiau cetățenii să audă de la ei, dar nu s-au priceput deloc să facă ceea ce au promis, după ce au fost aleși. Iar unii realeși.
Situație la care se adaugă rezistența la schimbare a clasei politice consolidate („establishment”), care nu cedează de bună voie rolul său conducător în niciun stat democratic, fără să încerce mai întâi tot instrumentarul pe care îl are la dispoziție, pentru a se menține la putere în fiecare stat democratic.
Desigur, soluția la această problemă sau această provocare, dată de inadecvarea aleșilor noștri nu este să alegem pe mai departe răul cel mai mic, ci este să exercităm controlul democratic cel mai mare.
Ceea ce e mai simplu de zis decât de făcut. Deoarece guvernanții își iau continuu măsuri de a se scoate de sub acest control.
Printre aceste măsuri se regăsesc cele prin care controlează ei mecanismele de informare publică și de exprimare a opiniei publice, prin presă sau informal. Precum și măsuri de control prin instituțiile de forță a manifestărilor de atitudine colectivă față de guvernanți.
Așa că și instituțiile ăstea de forță au tendința evidentă de a se scoate pe sine de sub controlul guvernanților pe care îi servesc în maniera asta, antidemocratică.
Deci, e mult de discutat și mai ales e mult de făcut, în materia asta, în condițiile în care suntem deja în război, iar pacea ne poate scăpa foarte lesne printre degete. Mai ales când nu sunt degetele noastre, ci ale guvernanților noștri inepți.
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
Sursa imagine: jurnalulolteniei.ro
- HARI BUCUR-MARCU – Decizia electorală - 3 noiembrie 2024
- HARI BUCUR-MARCU – Pelerinajele - 14 octombrie 2024
- HARI BUCUR-MARCU – Discursul electoral pentru candidații la Președintele României - 19 septembrie 2024