De ce ar fi asta un pradox? Deoarece, în sociologie și psiho-sociologie, s-a lansat de aproape 60 de ani conceptul de „efect al spectatorului” (bystander effect), prin care se menționează faptul constatat experimental că individul răspunde mai bine, atunci când e de unul singur, la impulsul de a se implica, de a-și exercita responsabilitățile de membru al unui colectiv guvernat de norme morale, decât atunci când, deși impulsul său moral (natural, ar zice Aristotel) ar fi fost să se implice, atâta vreme cât nici ceilalți nu dau semne că s-ar activa, preferă și el să rămână un spectator neimplicat.

Ori, la noi, în România, în contextul exprimării voinței colective prin votul individual, secret și liber, neparadoxal ar fi fost ca individul să nu simtă vreo constrângere (cum ar fi ochii/gura lumii), atunci când își alege reprezentanții prin care să își exercite suveranitatea. Și, ca urmare, să voteze doar așa cum îi cere propria conștiință. Să voteze doar ghidat de repere morale, cum ar veni.

Adică, să nu voteze sub nicio formă impostori, infractori, inculți și inepți, inși și inse care garantează prin defectele demonstrate în educația, în comportamentul și de personalitatea lor că nu își vor onora sub nicio formă angajamentele asumate prin programe politice, nici jurământul de loialitate față de poporul suveran și nici măcar nu vor fi expresia respectului față de valorile fundamentale, între care prima este fără îndoială omul.

Așa a început de fapt era libertății democratice, în România: prin neimplicare. Doar 1 din 50 de bucureșteni și doar 1 din 300 de români din provincie au ieșit în stradă, în 22 decembrie 1989. Și nu au fost cu mult mai numeroși nici în zilele următoare. Mulți s-au „tras” unul pe celălalt, dacă nu cumva au ieșit în stradă la grămadă, cu colectivul de muncă.

Ceilalți, cei 49 din 50 de bucureșteni și cei 299 din 300 de provinciali, au preferat să fie spectatori. Fie de după perdele, cum era lozinca zilei, fie din fața televizorului care a transmis „prima revoluție în direct”, din istoria omenirii.

Astfel încât nu poate nimeni spune cu certitudine statistică nici măcar câți dintre cei care au demonstrat împotriva lui Ceaușescu au făcut-o mânați de vreo pornire morală, de angajare personală în curmarea răului pe care îl reprezenta ceaușismul, ca regim politic opresiv.

O generație și un pic după cei din 22 decembrie 1989, în condiții de libertate deplină, și de conștiință, și de comunicare, și de decizie prin vot, ar fi fost normal, adică neparadoxal, ca majoritatea românilor să fie responsabili individual, cu soarta colectivității căreia îi zicem națiune.

Dar nu e așa. Cum spuneam, românul mediu și majoritar rămâne paradoxal, în intimitatea cabinei de vot. Iresponsabil, cum ar veni. Și nimeni nu îl poate convinge să fie altfel.

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – Empatia