Adică, în civilizația occidentală, nu ești un conducător adevărat dacă nu îți pasă de cei pe care îi conduci. Unii merg până acolo încât zic despre conducătorul adevărat că nu numai îi pasă, dar și are emoții provocate de ceea ce se întâmplă cu subordonații, cum ar fi compasiunea.

Acestea nu sunt idei noi. Într-adevăr, studiile serioase, din care rezultă așa ceva, sunt de dată mai recentă (”Empathy Is The Most Important Leadership Skill According To Research” titrează Forbes, la https://www.forbes.com/…/empathy-is-the-most…/…), dar știm nenumărate exemple de mari conducători, care deveniseră mari tocmai pentru că le păsa de cei pe care îi conduceau. Exemplul românesc cel mai popular este Alexandru Ioan Cuza și țăranul.

Empatia nu se poate mima. Cine nu e empatic se vede, indiferent în ce straie populare sau populiste se îmbracă, indiferent ce spune și mai ales indiferent ce promite să facă pentru cei pe care îi conduce sau are ambiția să se pună în fruntea lor.

Iar semnul cel mai evident de mimare stângace, transparentă a empatiei este acela în care leaderul fals-empatic anunță public că el este singurul care știe ce e bine pentru publicul său. Bine în care nu se regăsesc niciodată nici problemele, nici durerile, nici grijile adevărate și presante ale celor conduși de el. Bine în care se regăsește doar ceea ce e dispus de dinainte să facă acel leader fals-empatic.

Reamintesc aici astea, în contextul în care văd o confuzie serioasă, neașteptată, la câțiva oameni de carte și de minte independentă, de la noi, care comentează fenomenul populismului cu accente naționaliste, ca și când empatia nu ar conta, ori ca și când empatia ar fi tot un drac cu popularitatea.

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – A fi un bun patriot

Astfel încât, uitându-se la orice manifestare publică iscată de un populist naționalist, asemenea oameni de carte par a crede că a te arăta ca fiind de-al oamenilor, din popor, și că vrei să le satisfaci poftele, cheful despre care tu știi cel mai bine care ar fi, este suficient pentru ca acei oameni să te urmeze, ca leader adevărat.

Ori, cum spuneam, popularitatea și mai ales populismul nu sunt manifestări de empatie. De fapt, nu sunt nici măcar caracteristici de personalitate ale leaderului, ci sunt doar unele condiții exerioare personalității, pe care liderii mai puțin înzestrați, mai ales leaderii politici, se străduiesc să le îndeplinească, pentru a atrage asupra lor atenția (și, în cazul politicienilor, votul) publicului.

Doar că pe acei leaderi îi vor urma, șovăielnic și vremelnic, doar cei care vor să profite de pe urma lor, sub o formă sau alta. Și nu îi vor urma niciodată cei care vor ca conducătorului lor să îi pese de ei, de problemele lor reale, de nevoile și grijile lor, care nu le dau pace. Aceștia din urmă vor fi întotdeauna în căutarea unui conducător care să nu fie ca ei, dar căruia să îi pese de ei.

De ce să nu fie ca ei? Deoarece, dacă ar fi ca ei, chiar dacă i-ar păsa de nevoile și grijile lor, nu ar ști cum să le ostoiască, așa cum nici ei singuri nu știu să se îngrijească de ei înșiși, cum ar trebui.