Doamne, prin mila și divinitatea Ta, am trăit într-un timp al revelațiilor!

Când Nichita Stănescu m-a numit prietenul său! Când Grigore Vieru m-a rugat să-i spun frate, când domnii academicieni Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija mi-au spus că fac parte din inima Basarabiei! Când l-am cunoscut și m-am împrietenit cu nepotul lui Mihai Eminescu, istoricul Gheorghe Eminescu, premiat de Academia Franceză! Când Eugen Barbu și Adrian Păunescu m-au debutat literar! Când mi-a apărut prima carte! Când Doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi-a prefaţat două cărţi! Când trăiam o boemă absolută! Când nemuritorii mei părinţi trăiau! Când am atins prima dată spiritul sacru al acestui pământ! Când l-am dus pe Nichita Stănescu pe umărul drept la Bellu, iar de atunci partea mea dreaptă s-a lăsat puţin în pământ! Când Doamna academician Buşulenga sau Maica Benedicta, numele primit după călugărie, m-a rugat pe patul de spital să rămân poet în lumea asta oricât de greu ar fi! Când toată viaţa mea a fost fericită şi luminată de ei! Când toată viaţa mea a fost ca şi când nu ar fi fost niciodată! Este mult sau puţin, aceasta a fost măsura lui Dumnezeu pentru mine! Mulţumesc pentru ce nu mi-ai dat, Doamne! Nici zeii nu au primit un asemenea dar de la Zeus!

Poezia este un Alfabet rescris mereu de Dumnezeu! Toată viața am pribegit prin aura lui Dumnezeu, am găsit-o în țărâna copilăriei mele, în moartea bunicilor și a părinților mei, dar și în deșertăciunea lucrurilor. În adolescență am vrut glorie pentru poezia mea, astăzi vreau să-mi duc zilele rămase …printre ruinele visurilor și a dorurilor mele.

Adolescența și tinerețea mi-au fost nebune, dar le-am trăit cu sfințenie laică și providențială, le-am năruit sub o boemă de mitologie și o continuă crucificare nesfințită. Nu am găsit iubirea ideală, dar am trăit cu nebunie și deznădejde iluzia ei, mi-am vândut sufletul tuturor abisurilor ei, doar voi simți și eu dulcele blestem al iubirii. Poezia a fost dumnezeirea și deșertăciunea mea, a fost Pustia în care Dumnezeu mi-a lăsat semnele peregrinării spre divinitatea Sa, A fost suferința ființei mele, tragedia de a nu întâlni oameni asemenea lor, nenorocul de a nu întâlni oameni asemenea mie…nu știu dacă eram fericit în vreuna din întâmplările acestea netrăite.

Ani nenumărați am răscolit imaginaţia Universului ca să dau de locul tainei cosmice, să pot scrie despre materia sa.. Pentru mine fapta este biblică, nu cuvântul, fapta are chip, are lumină de nou născut, are bătaie de inimă, fapta are armură de luptător. Oricât de înţelept şi de academic ar fi cuvântul, nu are elocvenţa şi virtutea faptei, nu are solemnitatea şi antichitatea conferită faptei. Eu sunt un soldat al faptei, nu un poet al cuvântului, cine merge cu mine are de împărţit numai această asceză. Nu am căutat niciodată fericirea, mi se părea un sacrilegiu în fața chinurilor Mântuitorului și a strigătului Său de pe Cruce…Am căutat Cuvântul Său, pildele Sale, iubirea și bunătatea inimii Sale de Miel sanctificat, am căutat mucenicia faptelor și a torturilor Sale, am căutat frăția Sa divină pentru frăția mea umană. Viața mea nu a fost cristică, biblică, nu a fost trăită sub semnul celor zece porunci, viața mea s-a pierdut între nimicnicie și revelații evanghelice, s-a înălțat și s-a prăbușit la picioarele Crucii Tale…locul iluminării și mântuirii trudniciei mele.

Nu am avut o viață glorioasă, am fost doar biograful Creației lui Dumnezeu, biograful celor șapte zile… bolta și temelia existenței mele. Martirii și mucenicii neamului meu sfânt, mi-au fost călăuze și învățătură, mi-au fost chilie și penitență, mi-au desăvârșit asceza spirituală și mi-au dat gravitația cosmosului românesc. Nu voi vorbi aici despre rugăciunile ființei mele, ele sunt vitralii cerești prin care Dumnezeu și cu mine ne privim în ochi și în duh.. Uneori, cuvintele sunt singurele lumânări care nu se sting niciodată. Viața mea parcă a fost o apă în care s-a oglindit numai asceza luminii dintâi a Creației…de aceea – Doamne… fă-mi moartea nemuritoare, nicidecum Învierea…

Autoportret în picăturile vremii!

Sunt Laurian Stănchescu, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, membru titular al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România! Președinte, Asociația Culturală “Trăiască Nația și Societatea Transilvană Carpații 24.01.1882 Sus cu Dânsa”

Absolvent al Facultății de Drept!

Din anul 1987 – am devenit scriitor profesionist – câștigând un Concurs de Poezie pe țară la Editura Dacia! La câteva zile – sărbătorind debutul editorial și cântând Imnul Național – interzis pe vremea aceea, am fost arestat de securitate din curtea Uniunii Scriitorilor!

După opt zile și nopți petrecute în beciul unei clădiri – am fost salvat de Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor și Teofil Bălaj – era liantul dintre Uniunea Scriitorilor, partid și securitate! Un civil securist – mi-a pus pistolul la tâmplă – o singură dată! Nu am tresărit – el a râs! Adevărul este – nu m-au bătut, nu m-au pus să semnez nimic, mi-au dat mâncare și apă! Beciul era din cărămizi vechi și umede! M-au dus legat la ochi din curtea Uniunii Scriitorilor, m-au adus legat la ochi în curtea Uniunii!

Am fost Consilier pe Cultură în Guvernele Tăriceanu și Ponta – la Cabinetul ministrului Varujan Vosganian! Consilier personal ministru!

Sunt autorul proiectelor Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu… Martiri și Eroi ai Națiunii Române… Sunt autorul Zilei Naționale Brâncuși! Votate în Parlamentul României – au devenit Legi ale Statului Român și Decrete Prezidențiale!

Am fost onorat în două rânduri de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România cu Distincții Naționale! Pentru activitatea mea literară – am primit numeroase Premii și am fost tradus în străinătate! Am reprezentat România la Târgul de Carte din Paris – 1997 și la Festivalul Mondial de Poezie de la Belgrad 1998!

Mă lupt din adolescență pentru cardinalizarea spiritualității ancestrale a spiritului nostru, faptele sunt cuvintele mele! Aceasta este viața mea personală și publică, dedicată națiunii române! Bustul lui Avram Iancu din Guvern, onorează Sala Transilvania…. la fel onorează și Sala Eroilor din Parlament – în virtutea Proiectului depus de mine în Parlament…

Adenda

Prin Domnitorul Cuza, în 24 ianuarie 1862 se deschide primul Parlament al României… iar București este proclamată Capitala țării după ce, în 22 ianuarie s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, condus de conservatorul Barbu Catargi.

De atunci și până astăzi, sunt singurul român… care a trecut prin Parlament șase Proiecte! Proiecte (cultural-istorice!) Sunt și singurul om din istoria parlamentară din lume…. care a trecut șase proiecte, devenite Legi și Decrete de Stat!

Cu prețuire și onoare!

Laurian Stănchescu, scriitor, eseist, jurnalist, istoric literar!