În anul 2012 se estima că pentru realizarea Canalului Siret-Bărăgan ar fi nevoie de o investiție de 3,5 miliarde de euro. Finalizarea sa ar fi putut asigura irigarea a 10% din terenul agricol al României.

Ministrul Agriculturii, Petre Daea, a declarat recent că în următorii patru ani Canalul Siret-Bărăgan va fi realizat până la kilometrul 23, având în vedere că sunt funcționali doar 5,7 kilometri, încă de pe vremea lui Ceaușescu. Vorbim de o investiție de anvergură, cu costuri foarte mari, neprecizate însă de oficial.

„Suntem la faza de notă conceptuală, știm foarte bine că termenele acestea sau mai bine zis etapele de pregătire a unei investiții pe care trebuie să le parcurgem cer timp între nota conceptuală și ordinul de începere a lucrărilor.

Canalul nu îl putem face decât până la kilometrul 23. Am stabilit să-l facem pe porțiuni, pentru că altfel nu avem cum, iar până în anul 2027 vrem să îl facem până la kilometrul 23”, a opinat ministrul Agriculturii.

Proiectul Canalului Siret-Bărăgan a fost aprobat de Nicolae Ceaușescu în 1986, iar în anul următor a început execuția primului tronson. Conform proiectului, canalul ar trebui să aibă 198 kilometri, o lățime la bază de 20 de metri și o adâncime de 7 metri.

Până la începutul anilor 1990 s-au realizat și primii kilometri de infrastructură din cele două tronsoane, în zona Călimănești, Mărășești, pe teritoriul județului Vrancea canalul având o lungime de 50 de kilometri, din care s-au început lucrări pe 11 kilometri, 5,7 kilometri fiind deja funcționali.

Al doilea tronson are 140 de kilometri și traversează județele Buzău și Ialomița, până la Dridu. Acesta este și cel mai costisitor.

„Până prin 1994 am stat bine cu banii, dar sumele alocate acestei investiții au început apoi să scadă. Practic, am ajuns să primim bani doar pentru întreținerea și conservarea a ceea ce am făcut până acum“, arată inginerul Dumitru Fodoreanu, care s-a ocupat de construcția canalului pe zona Vrancea.

Cel mai grav este că lucrările au început să de degradeze. Prin abandonarea lor, a apărut un relief total inestetic vizual, putând fi văzute resturi de materiale de construcții și utilaje abandonate.

„Din cauza abandonării lucrărilor, s-a produs înierbarea naturală a materialului aluvionar extras și depozitat de o parte și de alta a săpăturilor efectuate, rezultând un relief de ramblee, adică umplutură de pământ folosită pentru a acoperi un gol”, au constatat geografii Alexandra Tătaru și Nicolae Damian într-un studiu științific privind amenajările hidrotehnice pe cursul inferior al Siretului.

Trei autorități naționale s-au ocupat în trecut în mod direct de Canalul Siret-Bărăgan, respectiv Ministerele Transporturilor, Mediului și Agriculturii.

Potrivit Ministerului Agriculturii, realizarea Canalului Siret-Bărăgan ar permite irigarea a 500.000 până la 700.000 de hectare de teren din Câmpia Română și obținerea unor economii de 50% la energie, deoarece transportul apei în sistemele de irigații se va face preponderent gravitațional și mai puțin prin pompare.

„Am putea iriga într-o variantă modernă. Acest canal permite transportul apei gratuit, gravitațional. Canalul secundar ar putea duce apa pe terenurile agricultorilor, cu hidrocentrale care produc energia electrică necesară pompării apei până la plantă“, detaliază Constantin Bazon.

Primul studiu privind realizarea unui canal care să devieze apele Siretului spre Bărăgan pentru irigarea unor suprafețe importante din spațiul cuprins între râurile Siret și Ialomița datează din 1912.

Problema a fost reluată apoi în perioada interbelică de ing. Dumitru Leonida, care studia posibilitatea de realizare a unui baraj pe râul Bistrița la Bicaz. În analizele sale, Leonida a demonstrat că lacul de acumulare pe care îl pot proiecta pe Bistrița, putea avea efect de regularizare a debitelor Siretului, astfel încât debitele acestuia în perioada de vară să poată fi suplimentate, astfel încât să acopere deficitul de apă și să satisfacă cerințele de apă pentru irigații.

O altă importanță acordată proiectului realizării Canalului Siret – Bărăgan, era legată de suplimentarea debitelor de apă în perioadele secetoase pe râurile Buzău, Călmățui și chiar pe Valea Mostiștei. Pe aceste organisme hidrografice ce urmau să fie traversate de canal, urma să se construiască în zona aval, acumulări de apă semipermanente, unde apa putea fi utilizată prioritar pentru irigații.

Citește și: PETRE DAEA – Haideți să ne ducem la mămăliga noastră!