MIHAI MURĂREȚU – BALENA GOLIATH LA CRAIOVA

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

BALENA GOLIATH LA CRAIOVA

„Ai fost la balenă?” era, în acel ianuarie 1964, întrebarea fiecărui craiovean la întâlnirea cu un cunoscut. Și, mai ales, a copiilor între ei… A merge „la balenă” devenise evenimentul lunii într-un oraş ca al nostru, o expoziţie inedită şi pentru cei mari, şi pentru cei mici deopotrivă, pentru că nimeni până atunci nu mai văzuse în realitate un asemenea exemplar. Nici n-ar fi avut cum.

Sărmana balenă – numită la început Golia şi mai târziu Goliath – fusese ucisă la 6 iunie 1954 în golful norvegian Trondheim. Avea 22 de metri lungime (ceva mai mult decât înălţimea unui bloc cu patru etaje aşadar) şi cântărea peste 65 de tone. Mai întâi golită de carne şi de organe, din mamifer a mai rămas pielea, scheletul şi carne în grosime de 20 de centimetri, anume păstrată pentru a i se putea injecta substanţe conservante. Acest tratament i se făcea periodic, inclusiv ungerea pielii cu glicerină, după cum, tot pentru menţinere, mai târziu i-a fost montată în interior o instalaţie frigorifică. Golia a fost cumpărată iniţial de impresarul de teatru Giuseppe Erba, care a expus-o public pentru prima dată, timp de şase zile, în Giardino della Cittadella din Torino, în iulie 1954. În 1959 însă balena va fi cumpărată de Pierre Sifferte Jean Rezzonico – cel care o va redenumi Goliath şi îi va instala cei peste 2000 de metri de tuburi metalice care să o menţină la o temperatură joasă. De la acest moment Goliath îşi va începe, pentru 20 de ani de acum înainte, turneul prin Europa şi Orientul Mijlociu. Călătoria se făcea pe un trailer cu 18 roţi şi cu o lungime de 25 de metri, condus de şoferul olandez Willy Pouwels. Acesta era escortat peste tot de lucrători ai autorităţilor statului respectiv, pentru ca transportul să se facă în bune condiţii (viteza de deplasare fiind de 2-10 kilometri pe oră).

În România, balena Goliath a fost expusă odată cu începutul lunii ianuarie 1964. Mai întâi la Sibiu (la 4 ianuarie), apoi la Bucureşti, iar de aici şi în alte oraşe din ţară printre care şi Craiova. La noi a fost găzduită, pentru câteva zile, în vechea piaţă centrală a Craiovei – piaţă care se afla pe locul Teatrului Naţional Marin Sorescu, precum bine se știe.

Mai erau două luni până să împlinesc cinci ani. Era o sâmbătă seara, când am auzit-o pe mama spunându-i tatei „du-o şi pe ea mâine să vadă balena”. Mi-au explicat că balena este un fel de peşte, dar imens, cum n-am văzut până acum nici la televizor! Maaare, extrem de mare! Şi că balena e aici, aproape de noi, în piaţă… Nu, e moartă, cum să fie vie?!! Este pusă acolo ca s-o vadă lumea, o să stea câteva zile…A doua zi dimineaţă, înfofolită, pornim așadar spre piaţă, eu cu tata. E o duminică foarte geroasă şi, deşi uscat pe jos, tot ocolim porţiuni cu gheaţă… La intrarea în piaţă, cum vii dinspre Prefectură, este amenajat un cort mare de tot în care presupun că se găseşte balena – şi aşa și este, fiindcă intrăm în el. Înăuntru, aglomeraţie de nedescris: om lângă om înaintând încet, dar în linişte şi în ordine. Toți cei intrați se uită numai spre stânga, aşa că mă uit și eu tot într-acolo şi văd încă de la intrare ceva ciudat: niște tije lungi, foarte lungi, multe și dese, oarecum subţiri, ce au pe laterale nişte peri și ei foarte deşi. Ai zice că sunt mături sau perii. Nu-mi bat capul cu astea însă, nu mă interesează ce-or fi, eu de fapt aştept să văd balena. Deocamdată n-o văd, văd numai peretele negru pe care stau atârnate periile alea, dar poate se va vedea ceva mai încolo… Voi avea răbdare deci ca să ajungem la ea – uf, că şi lumea asta abia merge! Mai înaintăm, mai înaintăm, eu sunt tot cu ochii pe peretele negru, dar nici că văd vreo balenă! Aştept să apară peştele ăla mare din moment în moment şi uite că tot nu – mi-l imaginez cumva prins cu sfori de tavan, aşa cred c-o să apară… Dar ce e asta, chiar nu mai înţeleg nimic, unde-o fi? Probabil că de aceea şi lumea merge atât de încet, că tot caută să vadă balena şi n-o vede! La un moment dat, tata zice „vezi cât e de mare?” Răbufnesc în sfârşit şi bat din picior, cu tot arţagul ce mi-l mestecasem în tăcere atâta timp: „Ce să văd, că nu văd nimic! Unde-i peştele?!!” Şi abia acum înţelege tata ce se întâmplă cu mine, înţelege de ce nu scosesem nicio vorbă, de ce nu eram impresionată nicicum, înţelege că de fapt nu reușisem să văd absolut nimic şi pe bună dreptate asta. Fiindcă, potrivit înălţimii mele, ca să fi putut vedea balena ar fi trebuit să fiu singură în acel cort, şi nu în acea mulţime de oameni înalţi care mă înconjurau şi-mi blocau vederea. Mă ridică așadar pe umeri: „Uite-o! Priveşte-o de dinapoi, de unde am intrat şi până în capătul celălalt al cortului, la ieşire. Acum o vezi?”

Haaaaa…!!! Adevărată revelaţie, de nu-mi mai revin!

Nu-mi putusem imagina asemenea proporţii, asemenea dimensiuni… Va să zică peretele negru, fondul pe care eu aşteptam să se proiecteze la un moment dat peştele cel mare-mare numit „balenă”, ea era de fapt, balena! Mai bine zis o mică suprafaţă din corpul ei, atâta cât putusem cuprinde cu privirea din punctul în care mă aflam la un moment dat. Iar periile acelea lungi, pe care le văzusem la intrare, erau ceea ce pe urmă am aflat că se numesc „fanoane” – adică dinţii ei.

Text: Simona Lazăr

Autor: Mihai Murărețu

Citește și: GHEORGHE VOINEA – ISTORIA VIZUALĂ A CRAIOVEI