Ceea ce în românește ar fi: Este trist că adesea, pentru a fi un bun patriot, cineva ar fi dușmanul restului omenirii. (…) Asta este deci condiția umană, cea cum că a dori măreția țării sale înseamnă a dori răul vecinilor. Cel care ar vrea ca patria sa să nu fie niciodată nici mai mare, nici mai mică, nici mai bogată, nici mai săracă, ar fi cetățeanul universului. (Voltaire: Opere complete – 109 titluri și anexe – ediție îmbogățită – Edițiile Arvensa. Ediție Kindle)

Dacă ne uităm la istoria omenirii, din 1764 încoace, am putea să credem că observația lui Voltaire este exactă. Deși nu este exactă decât dacă scoatem din discuție aspectele morale.

Cum ar fi morala creștină. Din care rezultă că a fi patriot nu înseamnă a vrea ca țara sau națiunea ta să fie mai mare, mai bogată, pe seama altor țări sau națiuni, ci înseamnă a-ți pune sufletul pentru patrie. Pentru poporul care populează patria ta, mai exact.

Ideea de a-și pune sufletul pentru patrie îi aparține lui Iisus Hristos, citat de Evanghelistul Ioan, în Ioan, 10:11, unde pe „Păstorul cel Bun” îl definește ca fiind cel care „sufletul său și-l pune pentru oile” pe care le păstorește, adică le păzește de lupi și le mână spre pășunea cea verde și îndestulătoare.

Adică, Noul Testament oferă creștinilor un reper moral exact, în contextul în care, în același capitol, este vorba despre responsabilitatea turmei de oi de a face deosebirea dintre păstorul cel bun și păstorul cel rău ori cel prefăcut ca păstor.