Când nu reușesc a intra-n matcă și apele mi se revarsă inundând tot ce se găsește-n jur de la mobilă, cărți, pisici, căței, chiar și peste omul drag aruncând un val, când ciori, grauri și pescăruși rătăciți se ceartă pe fruntea cerului, încruntându-i sprâncenele, iar mie accentuându-mi nevrozele, îmi pun o rochie comodă, ghetele de pânză, cât să-mi țină gleznele cu dureri vechi, și urc la Cetățuie. V-am mai spus. Ce nu am spus e că acolo toate bătăliile mi se opresc. Mă uit la zidurile alea uscate și triste ce poartă în ele doruri de om și-mi trece și ce am, și ce n-am. Pustiul porților mari mă tulbură totuși.

Cineva a hotărât ca acest loc să nu mai aparțină nimănui, o vreme. Mai bine zis, să nu mai aparțină oamenilor. Să nu mai vedem piatra din interior ori varul alb de odinioară, fântâna și tunurile, scările ce scârțâiau a istorie. Nu strig aici a cui hotărâre e, cine a făcut încurcătura, însă aveam un loc în care amestecai timpurile, trecut cu prezent și-ți dădeau rezultate multiple …de bine.

Am atâtea amintiri cu acest loc. Amintiri elegante cu șampanie din care chipuri senine de miri îmi zâmbesc încă, amintiri disco, rătăcite ciudat și fad dintr-o perioadă pe care n-o pot așeza corect în cronologie, amintiri cu popas de ocazie, în diferite companii, de fiecare dată cu alte arome. Savarine jucăușe și cafele turcești se minunau și ele împreună cu noi, de pe terase pline, de priveliștea Brașovului. Micii de 1 mai, târgurile și festivalurile, reușite sau nu, ne aduceau pe mulți dintre noi. Ori doar o plimbare de dor nou.

Cu fiecare musafir urcam aici și păcăleam minute bune de verde și frumos. Fiecare zid spunea ceva, fiecare cărămidă se așeza-n gândurile omului rătăcit acolo. Unii le dădeau repede la o parte cu veselie sfântă, alții făceau din ele cazemate-n care-și puneau neliniști. Nu era om să rămână indiferent. Poveștile istorice desenau, în minte și inimi, scenarii de film. Fete cu rochii albe se fotografiau în diverse cotloane. Mirese fugare-și trăgeau sufletul pe câte-un mal de piatră. Soc, aluni, salcâmi, păducel, liane-ntortocheate, iederă ne’mblânzită, și câte altele cu nume știute, dar nerecunoscute acolo, făceau, în jurul Cetățuii, brâu de verde ca-n frumoasa din Pădurea Adormită.

E și mai puternic brâul acela acum. Se pare că Făt Frumos n-a apărut să taie vraja și să deschidă iar porțile cetății. Acolo încă doarme o prințesă uitată de toți. Prințesa Nepăsării. Timpul ăsta nu ni-l dă nimeni înapoi. Poate într-o zi se va rupe vraja, dar câtă pierdere până atunci!

Vântul bate surprinzător. Se aud niște zgomote gen fier pe fier. De unde vin zgomotele, niște gratii strivesc întunericul unei încăperi. Sau invers. În mintea mea acolo e prințesa. Tresar și realizez că e firul catargului cu care s-a-nălțat drapelul. Acela se izbește de stâlpul propriu zis. Drapelul e ferfeniță. Îmi vine s-așez unul nou. Aș putea, dar nu se cade.

Nu sunt singură. Mi-ar fi puțin teamă. Un câine e cu mine și adulmecă iarba uscată care zici că e drog de căței. Un cuplu de vârsta mea plimbă și ei un labrador cafeniu. Cățeii se salută cuminți. Noi la fel. Înclinăm frunțile ca odinioară, în plimbări la Șosea. Căldura a fugit pentr-o vreme. Ori am uitat de ea. Și gandurile seci au rămas în urmă. Rodesc un zâmbet. Un tânăr se dă periculos pe-o placă. Până și ceilalți parteneri îl ceartă pentru nesăbuință.

Parcă de niciunde, apar trei tinere. Una e atât de înaltă că toți cei prezenți ne oprim s-o admiram. Ea știe. E fabuloasă. Își potrivește bustiera sub sacoul subțire de pânză albă. Are blugi cu talie înaltă, întorși la glezne. Părul trece de umeri. Ochii de un gri oțel nu taie privirile noastre ci sclipesc bucuroși. Fermecătoare, într-o simplitate excentrică. Da, se poate! Împart ceva. Nu-mi dau seama ce pentru că mă depărtez voit să fiu sigură că apele mele s-au retras suficient cât sa ma reîntorc acasă.

Ma uit precaută-n jur sa nu ma întâlnesc cu nimeni cunoscut. Nu pot duce nici indiscreții obscure, nici iscodiri stânjenitoare. N-am nimic de spus. S-ar vedea imediat că port o platoșă. C-o duc cu mine sperând să mă apere de orice curiozitate. Mă comport senin doar în preajma brâului de soc și liane ca și când îmi pazeste și mie secretele. Sunt castelana fără Ziduri. Zidurile sunt în mine în anumite momente. Ca acum. Nu-mi vorbiți mie de voinicul meu din poveste. Nu e potrivit. Uneori nici nu știe că ascund în cuta inimii scame neliniștitoare. Le-ar scutura mai rapid decât golesc graurii pomii cu roade bune.

Plimbarea a fost lungă. De pe un deal pe altul. De pe dealul Straja pe Dealul Melcilor. Sunt acasă. Câinele e toropit. Eu la fel. Mereu profit de frumusețea locurilor mele preferate – sunt turist în orașul meu oricând doresc – dar mă grăbesc să fac bagaje și să plec mai departe de castele, Cetățui ori dealuri cu melci. Poate nu voi mai scrie nimic ori poate voi scrie mai mult. O vreme. Nu știu.

Stiu ca va veni timpul când voi tăia brâul neliniștilor și cu toamna cuvintelor vom pecetlui poveștile ce se scriu singure. E vreme de hoinărit și împăcat sufletul. Să va fie și vouă de leac.