Vreme de 50 de ani, după această zi, nici măcar nu a existat posibilitatea de abordare istorică a momentului, deoarece (semi)oficial se instaurase cenzura peste toată perioada războiului anti-sovietic. Nu s-au cercetat arhivele naționale sau cele germane ori rusești, nu s-au colectat documente și mărturii din acea zi ori perioadă, nu s-au scris studii civile sau militare, ca și când așa ceva nu ar fi existat în istoria românilor din România.

Adică, suportul de studiu științific istoric a fost neglijat și s-a degratat evident, în mai bine de o jumătate de secol de ignorare deliberată, astfel încât, când a fost voie să se discute public despre semnificația istorică, adevărații istorici au tăcut cu deplină modestie metodologică, în lipsă de argumente reale, iar falșii istorici s-au dezlănțuit în afirmații propagandistice, pro sau contra protagoniștilor momentului.

Astăzi, istoricii adevărați sunt constrânși de formatul discursului public să combată mai degrabă toate tezele propagandistice și pseudo-istorice, lansate de 30 de ani în opinia publică, decât să pună ordine științifică în ce date și informații au reușit ei să adune de când s-au deschis arhivele și s-a dat liber la investigația profesională a momentului.

Ca să aibă caracter științific istoric, semnificația ar trebui să contureze un răspuns la întrebarea de ce ne-ar interesa așa ceva astăzi? De ce ar trebui să știm acum despre cum a fost atunci? Ce am avea de învățat din asta?

Pentru istoricii militari, ar fi semnificativ să ajungă la o concluzie agreată despre ce înseamnă ca o națiune să își trimită armata formată din cetățenii săi la război, în urma unei planificări strategice stângace și a unei asigurări logistice precare, cu o trupă insuficient pregătită, sumar echipată și înarmată, comandată de ofițeri nepregătiți și mai ales neantrenați în comanda operațiilor militare, care, pe lângă toate celelalte, trebuiau să lupte într-o alianță militară cu germanii, cărora românii nu le vorbeau nici limba literară, nici nu le stăpâneau limbajul profesional militar, ca să nu mai vorbim că nu înțelegeau filosofia și mecanismele războiului-fulger, în nicio limbă.

Pentru istoricii administrației publice, ar fi semnificativ să ajungă la o concluzie despre ce presupune, din perspectiva lor, executarea unui ultimatum de retragere a administrației de stat de pe un teritoriu amplu, populat de milioane de cetățeni, dar mai ales ce presupune reinstaurarea administrației pe un asemenea teritoriu, în urma recuceririi lui. Astfel încât pentru fiecare localnic să fie clar că noua administrație este mai bună cu el decât precedenta. Mai bună nu ca pomană, ci ca producătoare de bunuri publice (ordine publică, justiție, cultură, educație, sănătate etc.). Și mai ales cum să se facă toate astea în locul abuzurilor, spolierilor, retribuțiilor, crimelor, jafurilor, sau genocidului unei părți a acelei populații, săvârșite oficial, în numele statului.

Pentru istoricii politicii, ar fi semnificativ să surprindă specificul politicii de dictatură militară, dar și de subordonare a voinței politice naționale față de o putere străină, în condiții de izolare inițială a statului pe plan internațional și apoi de polarizare, prin situarea națiunii în una dintre taberele beligerante global, alături de națiuni care i-au dictat cedări de teritorii.

În eventualitatea că ar exista și asemenea istorici, pentru cei care studiază fenomenele de corupție generalizată și instituționalizată, ar fi semnificativ să surprindă cum o asemenea corupție a făcut în numai două decenii ca un stat mare și bogat, puternic populat și inclus în clubul de state moderne să fie sărăcit, micșorat teritorial și ca populație, segmentele de public să se confrunte între ele până la asasinat și exterminare, inteligența să părăsească teritoriul național și mediocrii compromiși moral să ajungă să guverneze în vreme de război acel stat.

Sau, dacă nu avem astfel de istorici, interesați să surprindă semnificații reale pentru cei de astăzi, măcar am putea face o rapidă analiză pe textul Ordinului către Armată, semnat de general Ion Antonescu, conducătorul statului.

Analiză pe care o putem face fiecare dintre noi, cu condiția să citim românește. Am găsi atunci câteva dintre temele stupide ale populismului naționalist actual, în condițiile în care problemele României și ale românilor sunt cu totul altele.

Găsim și îndemnul la moarte, la jertfă pentru „vartra părinților și copiilor”, ca și când „moșia pierdută astă-vară” (din cântecul ostășesc, evocat de Marin Preda, în romanul la temă Delirul) nu ar fi fost pierdută din cauza corupției interne, nepregătirii pentru apărarea națională și imbecilității politice naționale de atunci.

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – 23 august 1944