🐺 L U P E N I 🐺

” … mai târziu, unii dintre ei au trecut muntele Retezat în partea cealaltă, întocmind o mândră aşezare, care se cheamă Lupeni.”

Ciobanul trecu pârâul Auşelului pe umbră lungă, de după-amiază, apoi poteca îl purtă adânc în pădure, cu ocolişuri până la primul izvor. Urca de mult, dinspre Jiurile mari. Pe cale cânta din frunză sau din fluier, să-i fie drumul plăcut, uneori din gură, la întrecere cu păsări măiestre. Fornăitul calului, a duh rău, îl făcu să se adune, iar când animalul începu să scormone cu picioarele din faţă printre ramurile în care atârnau conuri verzi şi parfumate, coborî din şa.

Gândindu-se că zăpuşeala obosise animalul, îl uşură de desagi, să-l odihnească, să respire în voie. Se miră tare, când calul îl părăsi în galop, nechezând cu groază, ca la fiare. Il privi îmbrăcând cărarea, în timp ce chiuia şi fluiera supărat; calul, ca niciodată, nu se întoarse. Scărpinându-se a pagubă mare sub clop, Brad se aşeză lângă izvor, pe o cioată mare, gândindu-se că până în Şaua Şureanului avea încă mult de mers, că soarele trecuse peste coama din stânga şi că noaptea era aproape.

De altfel, el ar fi trebuit să fie la stână încă de la prânz, pentru rândul său la ciobănie, dar Lolaia îl reținuse mai mult decât trebuia cu trupul ei fierbinte, cu mângâierile şi şoaptele ei drăgăstoase.  Cum să fi plecat odată cu zorii? Apoi, drumul lung prin ziua calda a cireșarului, muntenii întâlniti, cu care trebuia sa stea de vorbă, că doar asta le era marea bucurie! Și-a ostoit setea. Apa izvorului de sub brad avea gust de răşină nouă. Era parcă mai linişte ca de obicei, iar zăpuşeala zilei, că nu era bine să-i tulburi somnul. Aşa că, înviorându-se Brad știa că nu-i bine să mergi noaptea prin pădure, poate prelungindu-se, îl îndemna la şedere lungă.

Însă ciobanul cu apa rece pe față, a strâns chimirul bărbăteşte, şi-a aşezat armele la îndemână, a săltat desagii, apoi a început să scurteze calea sub pas, cu grabă. Nu-i era frică de nimeni şi de nimic, dar răsăritul lunii trebuia să-l afle în poiana de pe faţa muntelui, loc din care ajungea repede în păşunea de sus, alpină, cu vedere către stâna lor, către care putea trimite semn, să cheme câinii…

Vârful Măgura

Se spune că, din începuturi, în prima noapte cu lună plină a cireşarului, an de an, lupii cei mari, capii cei puternici ai haitelor trebuiau să vină în poiana de pe fața muntelui, odată cu răsăritul lunii. Aşteptându-se unul pe celălalt şi chemându-se pe limba lor, intrau împreună, apoi aşteptau cuminți, ca duhul pădurii să le vorbească. Şi duhul, care le ştia pe toate, slobozea întâi porunci pentru cei vârstnici, căliţi în luptele purtate atât pentru a rămâne în frunte, cât şi pentru a doborî alte animale. Pe rând, li se spunea cam aşa:

-Tu, cel rupt la şoldul dinspre inimă, vei vâna din Vârful Sasului şi Ştevia până-n văile pâraielor care izvorăsc din aceşti munţi şi până-n Poienile Tăii şi Prisloape;

-Tu, cel lovit la ochi, vei vâna cu toată haita din Vârful lui Pătru până dincolo de Voievodu’ şi Sterminos;

-Tu, cel de-ai schiopătat primăvara devreme, vei avea tărâm de vânătoare din Măgura şi Bilele până înspre muncelele petrilenilor;

-Tu, *****

🐺 Ținutul Lupilor 🐺

Şi tot aşa, toți lupanii cei puternici ştiau ce tărâm le era dat pentru vânătoare pe timp de un an, să se îndestuleze ei şi haitele lor. Când luna trecea coama, ultimul lupan trebuia să-şi fi primit teritoriul, apoi duhul se retrăgea în peşterile, mărăcinişurile şi ascunzişurile sale, mulțumit că împărțeala îi împăcase pe toți. Numai că, în noaptea aceea, era dat ca întâlnirea să se încheie altfel…

Pe când luna îşi trecea lumina laptoasă printre trunchiurile copacilor şi stelele începură să pălească a dimineață, iar duhul se întoarse cu faţă spre lăcaşurile sale întunecate, se auzi scheunatul nemulțumit al unui tânăr şef de haită:

-Mărite stăpâne, rogu-te nu pleca! Eu ți-am fost, alături de ceilalți, tare credincios şi aştept porunca ta; noi unde să vânăm? că nu ne ştim cu vină, să ne pedepseşti… Mare mânie l-a cuprins pe duh! Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva, să uite pe careva la marea împărțeală, apoi trebuia să ajungă tot pe întuneric la peşteri, unde era aşteptat de alte duhuri, să petreacă. Şi, cum locuri de dat pentru vânătoare nu mai avea, începu să-şi frământe gândurile şi iscodirile, să-l mulțumească totuşi, pe lupanul cel tânăr.

Şi ce credeţi că văzu atunci? Îl văzu pe Brad, ciobanul nostru, care stătea pitit bine printre ramurile copacului înalt din marginea poienii. Acesta, întârziind pe cărare, la primele semnale de adunare a lupilor, se urcase acolo, ca să-și păzească bine pielea și bunurile de-ale gurii din desagi. Fără să-i fie frică, luase parte pe tăcute la toate, numai mirându-se foarte…

“Oare cum a ajuns omul ăsta aici, unde nu-i este locul?” s-a întrebat înciudat și mai tare duhul cel rău, “o să-l pedepsesc cât pentru toți semenii săi, să-l coste, pe el și pe ai lui, să-l coste greu!”

-Tu, cel ajuns mare şef de curând, ai o sarcină mai grea decât a celorlalți, de care trebuie să te achiţi, că eşti mai tânăr şi mai în putere. Tu, împreună cu haita de-o conduci, veţi hărţui zi şi noapte, până când veți mânca şi vă veţi îndestula, cu ce se ascunde în molidul înalt din marginea poienii noastre şi cu toate dobitoacele acesta le ţine şi le creşte pe lângă sălaşele sale!

Cu această poruncă, duhul plecă dintr-o dată, pe care grăbit. Lupul a rămas să sfredelească printre crengi, să vadă. Târziu, când s-a luminat bine de ziuă, a văzut. A văzut şi s-a cutremurat. S-a cutremurat şi a urlat naprasnic, de-au răsunat toate văile ca niciodată, căci ştia ce-l aşteaptă…

Brad a ajuns la stâna de lângă Şa cu fața schimbată, chinuit de întrebări la care nu găsea singur răspunsuri. A povestit totul, de-a fir-a-păr soţilor ciobani, dar ei au zâmbit înţelegători, ştiind cât de mult ţinea ciobanul lor cel tânăr şi vrednic la soția lui, Lolaia, munteancă fragedă, cu ochi de cetină nouă.

Însă, chiar din noaptea următoare, asupra cioporului de oi şi asupra tuturor dobitoacelor de la stână năvăliră lupii unei haite sălbatice, făcând pagubă. Noroc cu Brad cel neînfricat şi pregătit anume, noroc de dulăii lui bărbaţi, altfel prada ar fi fost mult mai mare.

De altfel, la strigătele puternice şi la lătratul de rupere al câinilor, au sărit toți ciobanii, iar alţii, de la stânile apropiate, au tras focuri de armă şi au slobozit câinii spre stâna de lângă Șa, să ajute… După masa de dimineață, cu ochii înroşiți de nesomn, s-au adunat cu toții, să hotărască:

– Suntem cu toții neamuri, mai apropiate sau mai depărtate, ne cunoaştem bine şi ne ştim bine treaba. Nu e prima dată când ne luptăm cu haite sălbatice de tot. Trebuie să avem încredere unii în alţii, să-i răzbim. Lupii, cât or fi ei de turbați, tot lupi rămân. Ceea ce v-am spus ieri e adevărul gol: noaptea trecută au venit şi crudele dovezi. Dar dacă noapte de noapte vom veghea, multe necazuri vom îndepărta.

Totodată, să ridicăm îngrădituri din pari zdraveni şi să nu slobozim câinii de lângă noi zi-noapte. Când va fi furtună şi oreapă, în stână să nu doarmă om, numai animalele crude şi neînvăţate, adică mieii, vițeii, mânjii, cățeii, mioarele, noatenii şi cârlanii.

Aşa, până la urmă vom dovedi duhul cel rău şi năprăsniciile, cu încredere în Cel de Sus şi-n putere dreaptă! După aceste vorbe şi altele care ar mai fi fost, tot natul de la mic la mare, s-a pus pe lucru. În câteva zile, îngrăditurile târlei şi lăcaşurile pentru paza de noapte, câinii mulţi, răi şi zgărdați, veghea permanentă şi armele iuți ale ciobanilor țineau departe de stână până şi urşii cei prea-puternici.

Mai târziu, haita şi-a mutat atacurile pe zi, când animalele era în păşune, dar nici aşa nu reuşea să păgubească mult. Numai că, după atâtea lupte, oamenilor li se părea că, în locul fiecărei fiare doborâte, apăreau două…

Până la urmă, chiar dacă au pierit puține animale şi oamenii au scăpat nevătămați, după un an s-au hotărât să mute stâna în alt loc, mai ferit şi mai departe de pădure. Dar nici acolo n-au scăpat de blestemele duhului rău, de atacurile fiarelor.

Ba, în anul următor, într-una din zilele cu furtună şi oreapă, pe când Brad se odihnea în stână, pe cojoc, până să vină careva să-l trezească, lupanul cap de haită reuşi să intre şi să-l atace. Poate că ar fi reuşit să-l rupă, poate chiar să-l omoare, dacă n-ar fi sărit în gâtul fiarei Prislop, un cățelandru fătat în iarna ce trecuse şi care era nedespărţit de cioban. Numai aşa Brad a scăpat teafăr, cu preţul vieţii căţelandrului. Cum animalul pierdut îi era tare drag şi ca să-şi aducă mereu aminte cui îi datorează viața, tânărul cioban a înmormântat trupul animalului într-un loc frumos şi cu păşune grasă, pe care localnicii îl numesc, din vremurile acelea vechi, Prislopul Mic.

Autor: Daniel Roșca

Citește și: ADRIAN BUCURESCU – Mitologie românească: Lupul