HARI BUCUR-MARCU – Președintele României nu are niciun prieten.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Președintele actual al României, domnul Klaus Iohannis, nu are niciun prieten.

Nu are niciun prieten care să poată să îl întrebe, așa cum mă întreabă unii prieteni reali sau virtuali pe mine, ce am vrut să zic, atunci când am zis ceva mai greu de înțeles, în public.

Iar dacă nu are așa ceva, nici nu știe ce pierde. Deoarece asemenea prieteni (măcar unul să fie) îmi dau mie prilejul fie să revin și să lămuresc o chestie pe care am spus-o/scris-o neclar ori chiar aiurea, fie să îmi pară rău că am spus o prostie și să promit că nu o voi mai spune niciodată.

De exemplu, astăzi. Spune domnul Klaus Iohannis, Președintele României, legat de inițiativa parlamentară de modificare a Constituției României, câteva chestii, dintre care unele sunt deștepte, dar altele sunt fie neclare, fie aiurea, fie prostii (video).

Dacă ar fi avut măcar un prieten care să îl întrebe ce a vrut să zică, președintele ar fi putut reveni asupra unora dintre „declarațiile” sale.

Ce o fi vrut să spună cu „Da, sunt chestiuni pe care eu cred că trebuie să le lămurim în Constituție. Amintiți-vă că s-a vehiculat scenariul alegerilor anticipate. Noțiunea nici nu există în Constituție. Deci trebuie să clarificăm cum, cine și când dizolvă Parlamentul”?

Ce clarificare o avea în minte și nu ne spune clar domnul președinte, când ne anunță că ar trebui scris în Constituția României despre „cum, cine și când dizolvă Parlamentul”?

Asta, pe când, la Articolul 89 – Dizolvarea Parlamentului (din Capitolul II – Președintele României) ar fi putut să citească: „Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.”

La așa ceva ar fi fost bun un prieten virtual ori real, care să îl întrebe: „Dragul meu președinte, chiar nu ai ajuns încă cu lectura Titlului III – Autoritățile publice, Capitolul II – Președintele României la Articolul 89?”

Ori: „Dragul meu președinte, chiar nu știi că, atunci când Constituția în vigoare zice, la Articolul 63 – Durata mandatului (din Capitolul I – Parlamentul) că „(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului” înseamnă simplu că alegerile de după expirarea mandatului sunt la termen, iar cele de după dizolvarea Parlamentului nu mai sunt la termen, adică sunt anticipate? Fără să fie nevoie de introducerea „noțiunilor” alegeri la termen și alegeri anticipate?”

Mai zice domnul Iohannis: „Sunt câteva chestiuni mai tehnice care sunt prevăzute în Constituție, așa cum s-au văzut lucrurile atunci când s-a scris Constituția, care în practică nu mai funcționează. Ca să vă dau un exemplu: un ministru interimar poate să stea 45 de zile, dar dacă criza durează 145 de zile, ce facem, rămânem fără Guvern, rămânem fără miniștri? Este absurd.”

Prietenul, dacă ar fi existat: „Dragul meu, oare ce este absurd, pentru tine?”

Constituția este foarte clară: o „criză” ministerială, provocată în urma „demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege” (Articolul 106) pentru acel (prim)ministru nu poate să dureze mai mult de 45 de zile (Articolul 107). Adică, poporul suveran a adoptat prin referendum prevederea constituțională că nimeni, dar chiar nimeni nu poate prelungi o criză ministerială mai mult de 45 de zile, timp considerat de suveran ca fiind suficient pentru numirea unui alt ministru, cu puteri depline. Atât de simplu și mai ales de clar este de înțeles.

Dar întrebarea cea mai serioasă, pentru care ar trebui ca domnul președinte Iohannis să aibă un prieten care să i-o pună, este legată de ceea ce a spus domnia sa despre funcția pe care o îndeplinește în stat, de 8 ani, în decembrie anul ăsta: „Chiar poziția Președintelui, discuția există de când am scăpat de comunism și discuția este: „Vrem Președinte ales de popor cu puteri multe sau vrem Președinte ales de Parlament, care are o poziție mai degrabă protocolară”? Sunt argumente pro și contra pentru ambele.”

Aici, poate că nici nu ar mai trebui să îl întrebe prietenul său nimic. Poate ar trebui să îi spună direct domnului Președinte al României că discuția despre „poziția Președintelui” s-a încheiat în momenul intrării în vigoare a primei Constituții, cea din 1991 și a fost tranșată încă o dată, foarte clar, în 2003, cu ocazia adaptării Constituției la statutul viitor al României de aliat în NATO și membru al UE.

Dar și mai prietenește ar fi trebuit să i se spună domnului Iohannis că Președintele României nu are „puteri”, nici mai multe și nici mai puține, ci are „roluri” (Articolul 80), ca unul dintre „organele reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte”, prin care poporul suveran „își exercită suveranitatea”.

Roluri pe care un Președinte al României le poate primi și dacă este ales indirect, deoarece Constituția nu spune că alegerile prin care se constituie organele prin care își exercită poporul suveranitatea trebuie să fie directe.

Deci, că un președinte este ales direct ori este ales de parlamentarii aleși direct (așa cum își aleg ei și președinții celor două camere, de exemplu) nu are implicații constiuționale privind rolurile pe care trebuie să le îndeplinească, pentru a putea exercita suveranitatea poporului.

Desigur, dacă ești președinte de aproape opt ani și încă nu știi ce zice Constituția că ar trebui să faci, atunci nicio modificare/modernizare a Constituției nu te va putea ajuta să îți îndeplinești cât de cât bine acele roluri, pe care le mai amintim o dată, în ideea că se ivește totuși vreun prieten și îl întreabă:

– să reprezinte statul român;

– să fie garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării;

– să vegheze la respectarea Constituţiei;

– să vegheze la la buna funcţionare a autorităţilor publice (Parlamentul, Guvernul, Administrația publică, Autoritatea judecătorească);

– să exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Autor: Hari Bucur-Marcu  –  expert internațional în politici de apărare națională