Sunt conștient că puțini români din generațiile de dinainte și de după 1977 și 1989 mai sunt interesați de evenimentele cruciale ale epocii ceaușiste și că, inevitabil, fatidic și sinistru, România va fi zguduită și înfiorată în perioada următoare de încă un mare cutremur, al doilea din viața mea, marcat, șocat, uluit, înfricoșat fiind de terifianta dramă națională, în zilele care au urmat devastatorului seism din 4 martie 1977, pe când aveam 24 de ani, m-am apucat cu febră și obsesie galopantă și am reușit să scriu în doar cîteva zile un scenariu-roman inspirat din realitatea crudă a cumplitelor trăiri, roman căruia, copleșit de emoții și lipsit de experiența de Romania Dacia ncier, i-am dat titlul neinspirat ”Nașterea din pântecele beznei” (forțat și nesugestiv, nu-i așa…?).

Regăsindu-mi dactilo-manuscrisul în arhivele tinereții, în urmă cu patru ani și după mai bine de patru decenii, am hotărât să-l intitulez simplu și… cutremurător(!), FIORI, denumire neutilizată de către vreun alt scriitor, cum am aflat cu surprindere plăcută, căutând pe atotștiutorul Google ca să nu păcătuiesc de mimetism, de lipsă de originalitate. m-am decis să corectez, să paginez digital și să-mi public această primă proză de întindere, să-i spunem ”roman”, deși este mai degrabă un scenariu structurat ca un roman, în acest an 2022, pentru a-l lansa la Salonul internațional de carte ”Bookfest”, după editarea și publicarea la Editura Națiunea cel târziu la finele lunii Mai.

Aceasta este principala mea îndeletnicirea mea de după evenimentele editoriale și scenice dedicate omagierii unicului și eternului nostru Eminerscu, Rugându-mă zi de zi Bunului Dumnezeu să anuleze sau măcar să amâne cât mai mult inevitabilul viitor cutremur care ne pândește din tenebrele tectonice vrâncene și să nu mă oblige să mă simt un fel de… cobe, de piază rea, de rău prevestitor și banal povestitor din cauza faptului că, descoperind manuiscrisul în arhiva personală, am decis să public romanul FIORI.

În martie 1977 funcționam ca proaspăt asistent medical de laborator clinic în modernul, pe atunci, Centru Medical de Fono-Audiologie și Chirurgie Funcțională O.R.L. Construit la ordinul lui Ceaușescu la intersecția Șoselei Panduri cu Calea 13 Septembrie. Dorin Hociotă, medic orelist la Spitalul Alexandru Sahia, fusese propus de către demnitarii responsabili de sistemul medico-sanitar să facă parte din partea României dintr-o comisie medicală internațională care urma să stabilească diagnosticul corect, cauza și terapia pentru suferința laringiană a”iubitului conducător”, căpătată prin folosirea excesivă a prețioaselor corzi vocale de la tribuna din Piața Victoriei cu prilejul celebrei cuvântări din 21 august 1968 prilejuită de invazia Cehoslovaciei de către ruși și subordonații U.R.S.S. apartenenți Pactului de la Varșovia.

După consultații repetate și investigații riguroase ale celor mai buni specialiști din lume, singurul și cel mai tânăr orelist român a stabilit un diagnostic total nepotrivit cu verdictul celorlalți. A fost re-întrunită comisia și s-a trecut la o nouă rundă de consultații și investigații păstrându-se anonimatul semnatarilor raportului medical până la deschiderea plicurulor cu diagnosticul. Același medic român a precizat în expertiza medicală același diagnostic aparte, în totală contradicție cu ceilalți specialiști: o ruptură de coardă vocală… (exprimare mea în termeni simpli, populari).

O a treia comisie avea să confirme unanim diagnosticul stabulit de către mai tânărul specialist român care urma, să devină medicul personal al lui Ceaușescu și al familiei sale. Drept răsplată pentru profesionalism și recunoașterea școlii românești de medicină oto-rino-laringologiucă, conducătorul a ordonat construirea unui spital de specialitate pe care să-l conducă Dorin Hociotă, avansat peste noapte de la medic primar la profesor Universitar și director al CMFACF-ORL, actualul Institut de fono-audiologie și chirugie funcțională o.rl. Prof.dr. Dorin Hociotă.

În februarie 1990, imediat după așa zisa revoluție, profesorul de curte al dictatorului avea să fie sinucis(!) noaptea în somn, la numai 64 de ani.,. dar aceta este subiectul altui roman roman al meu bazat pe evenimente autentice, scris sub forma unui jurnal-scenariu în intervalul septembrie-decembrie 1989, pe care l-am intitulat Caiete de decembrie și pe care urmează să îl editez și să-l public după Fiori.

Revenind la scenariul-roman scris în zilele de după marele cutremur, precizez că în seara zilei de 4 martie 1977 mă aflam împreună cu iubita mea din copilărie căreia îi propusesem să petrecem un ceas-două în ambianța restaurantului Dunărea din Piața Universităii, sus la etaj unde era funcționa barul de zi. În dimineața acelei zile, aflându-mă la servici în laborator, printre stative cu eprubete și aparate, tăifăsuiam cu bunul coleg Nicolae Săndulescu, actualul președinte multimilionar al companiei ALCEDO, despre ceea ce tare ne durea pe atunci: ce afacere să facem și în care domeniu ca să producem bani, albi sau negri… așa cum făcea doctorul Leontopol care inventase și vindea neoficial Produsul L, prezentat episodic de către însuși Adrian Păunescu în revista Flacăra, drept leacul secolului împotriva cancerului. O șarlatanie.

Dar și aceasta este altă poveste adevărată…

– Măi, Nicule, i-am zis deodată colegului, hai să facem afaceri la scară mare cu cruci și cu sicrie! – Băi, Piticule (Săndulescu era – și este – cu două capete mai înalt decât mine), nu-i rea ideea, dar de unde atâția morți…? – Nu ai tu grijă de asta, că vor fi cu miile cât de curând… i-am răspuns având o viziune fulgerătoare…

Ca o paranteză, eram recunoscut pentru unele preziceri, anticipații și viziuni în acea etapă a vieții mele, șefa noastră de laborator, frumoasa și nonconformista doctoriță Lia Tașcă mă solicita aproape zilnic să-i ghicesc în cafea, ba și prietenelor ei din diferite cercuri dinafara spitalului…

Avea să vină fatidicul cutremur în aceeași seară. Nicu a avut grijă să povestească tuturor asistentelor și medicilor faptul că în acea dimineață profețisem(!) nenorocirea națională soldată cu mii de decese…

Cu nici o oră înainte de blestemata oră 21:22, din senin (cerul chiar era nefiresc de senin și luminat…) m-am ridicat de la masa din barul Dunărea în care consumaserăm o cafea și un coniac mic, i-am spus iubitei, inexplicabil de autoritar și nelinilștit ”- Hai să plecăm de aici, mai bine mergem la tine acasă…” Ceea ce am și făcut, coborând în stadă și îndreptându-ne Spre Piața Română, la pas și la braț. Cerul era de un roșu rău-prevestitor iar luna părea incandescentă dar glacială mi-a provocat fiori cu mărimea și claritartea nefirești. În urma noastră, Dunărea, barul și braseria, urmau să devină un munte de moloz…

Cutremurul ne-a surprins în patul-recamier acasă la casa la curte a iubitei Făcuserăm dragoste iar eu fusesem furat de somn, ea nu, cum mi-a destăinuit mai târziu puțin Atunci a început să se cutremure pământul și să se clatine copacii, casele, blocurile… Atunci, în acele patruzeci de secunde îngrozitoare, decedau mii de români în București și în țară. Deveneau necesare mii de cruci și de sicrie… Iar pentru mine, în plus, necesitatea de a scrie și a descrie…

Și, ca să îți demonstrez ție, cititorule, că nu doar filmul bate viața, ci și viața bate… viața, mai am a mă destăinui că, după despărțirea drumurilor destinelor noastre tinerești la scurtă vreme de la acel cumplit cutremur, eu și fosta iubită aveam să ne regăsim tot la un Bookfest. în urmă cu patru (4) ani și după 40 de ani, cifră cu semnificație specială… Cu asperități sau cu neteziri de drum comun, suntem împreună și luptăm să rămânem… Dar și această poveste poate fi un subiect de poveste…

Romeo Tarhon, după 45 de ani…