HARI BUCUR-MARCU – Problema reprezentării

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Problema reprezentării

Una dintre cele mai serioase, mai grave probleme ale democrației românești este cea de reprezentare. Nu atât că publicul nu ar fi reprezentat în cele trei puteri ale statului, astfel încât aceste trei puteri să lucreze exclusiv în interesul și în folosul lui, al publicului, cât că este reprezentat prost.

În mod normal, în orice democrație reprezentativă, publicul ar trebui să aleagă în fruntea autorităților care exercită puterile legislativă, executivă și judecătorească reprezentanți care să îndeplinească cel puțin condițiile de loialitate exclusivă față de el, publicul, de onestitate și de pricepere. Condiții fără de care publicul poate fi sigur că va fi reprezentat prost, indiferent ce alte calități au aleșii lui și cei numiți de aleșii lui în fruntea treburilor statului.

Acesta din urmă este cazul României. Cu foarte puține excepții, aleșii publicului românesc și cei numiți de aleși în funcții de demnitate publică nu îndeplinesc aceste condiții minime de loialitate față de cetățeni, de onestitate și de pricepere în guvernare. Așa cum prea mulți dintre ei nu îndeplinesc nici condițiile de moralitate, de cinste, de demnitate personală, de cultură politică și civică, și alte asemenea condiții, pe care le admirăm la marii oameni de stat, din trecutul nostru și din prezentul altor popoare.

Reprezentarea proastă a publicului românesc merge până acolo încât ea devine și falsă. Anti-democratică prin însăși esența ei. Aleșii inepți, inculți, imorali și subinteligenți sunt la noi doar de suprafață, ei neputând să funcționeze fără să fie puși cu mâna în scaunele de demnitate și fără să li se spună permanent ce să declare, ce să voteze și ce să semneze.

Ceea ce este evident anti-democratic, atâta vreme cât publicul nu are niciun cuvânt de spus cine să fie cei care îi pun cu mâna lor pe aleși în scaune, cei care le spun ce să facă, ce să zică și ce să voteze, în Parlament, în Guvern, în Consilii și în Curți.

Și nu numai că nu decide publicul cine să fie ăștia, mânuitorii de demnitari, dar nici măcar nu află publicul cine sunt ei, decât întâmplător și doar pe sărite. Habar nu are publicul ce hram poartă mânuitorii de demnitari, cui îi datorează ei loialitate, din ce agenții, structuri, mafii, clanuri din țară și din străinătate fac ei parte.

Ceea ce deja nu mai este democrație. Nu mai este că suveranitatea ar aparține poporului, care și-ar exercita-o prin aleși, atâta vreme cât aleșii nu sunt loiali, nu sunt onești și nu sunt pricepuți în a fi intrumentele democratice și funcționale, prin către poporul își exercită suveranitatea ce i-ar aparține în exclusivitate.

Problema asta nu este de astăzi, ori de ieri. Este din primul moment când s-au organizat primele alegeri democratice în România. Alegeri la care a participat un public românesc complet incult în ale democrației. Căruia i s-a spus că democrația înseamnă să aleagă liber pe cine vrea el, publicul, și atât. După care să stea patru ani și apoi să mai aleagă o dată. Pe aceeași sau pe alții, după pofta lui de public suveran și democratic. Asta, în condițiile în care i s-au pus pe liste candidați cărora nimeni nu le-a cerut vreodată să facă dovada loialității față de publicul alegător, în întregimea lui, să facă dovada onestității ori pe cea a priceperii în treburile publice, la nivel de stat sau local.

Mai grav decât atât, profitând de deplina incultură democratică, publicului i s-a sugerat că reprezentarea ar trebui să fie de tip comunist, iar publicul a fost de acord. Reprezentarea de tip comunist însemnând că muncitorii sunt reprezentanți de muncitori, țăranii de țărani, pensionarii de pensionari, intelectualii de intelectuali, amatorii de folclor de cântăreții de muzică populară sau de maneliști, în condițiile în care militarii și justițiarii nu trebuie să fie reprezentați de nimeni, deoarece ei sunt în slujba poporului și fac doar ceea ce le zice poporul, prin reprezentanții săi aleși democratic, fără să comenteze.

Dacă aceasta este problema, atunci soluția se evidențiază de la sine. Doar că nu este o soluție cu un singur pas. Este o soluție în cascadă.

Mai întâi treubie cultivat publicul în ale democrației reprezentative, în care cultivare publicul să afle despre sine ce înseamnă să fie un public democratic. Ce responsabilități are și ce consecinte are lipsa de responsabilitate a lui, chiar dacă ea se datorează inculturii democratice.

Apoi trebuie consolidată o civilizație democratică în România, care să aibă la bază respectul fiecăruia pentru fiecare cetățean al României. Astfel încât să se ajungă ca fiecare român, pe stradă sau acasă, să se uite la oricare alt cetățean român ca la partenerul său în ale democrației și nu ca la un eventual inamic, ca la un ostil ce ține cu un alt partid, ca la un trădător de țară, care ține cu Occidentul (dacă ții cu rușii lui Putin nu ești trădător, să fim bine înțeleși!), ori ca la o potențială sursă de bunăstare personală, pe seama prostirii celui la care privești.

Abia după introducerea și consolidarea unei culturi și unei civilizații democratice în rândul poporului român se poate vorbi de mecanisme populare, neinstituționalizate, de identificare și selecție a celor mai potriviți aleși, care să reprezinte publicul în treburile de putere ale statului.

Și să nu credeți că procesul se oprește aici. Urmează introducerea în cultura și civilizația democratice românești a comportamentului popular de control și supraveghere democratice asupra aleșilor, care să nu poată nici măcar o singură zi să facă ceva de capul lor, d-apoi să dovedească lipsă de loialitate față de public, lipsă de onestitate și/sau nepricepere în treburile publice.

Asta este soluția. Simplă, nu-i așa. Ori, dacă nu e chiar simplă, fiind în cascadă, măcar evidentă. Ușor de înțeles.

Mă veți întreba, însă: bine-bine, e simplu, dar cine să o facă? Cine să cultive publicul, cine să îi consolideze civilizația democratică, cine să introducă mecanismele democratice la nivelul înțelesului publicului și cine să îl învețe pe acest public cum este cu controlul și supravegherea democratice, mai ales din punct de vedere practic?

Și răspunsul ăsta e simplu. Publicul însuși este cel care trebuie să se auto-cultive, să se auto-civilizeze, să își introducă singur mecanismele de care are nevoie și să învețe autodidact cum este cu controlul și supravegherea democratice. Pentru că, dacă nu face publicul însuși toate astea, cine să o facă pentru el?

Autor: Hari Bucur-Marcu  –  expert internațional în politici de apărare națională

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – Stai, să vedem ce va fi mâine!