În toți acei 7 ani, am avut libertatea deplină să scriu și să public ce am crezut eu că este de interes pentru publicul cititor al acelor două publicații. Desigur, nu am testat sistemul acesta de libertate prin vreun material anti-partid ori anti-Ceaușescu, dar nici nu am acceptat ca cineva să vină să îmi spună ce să public. Deși încercări au fost.

Asta, în ceea ce privește jurnalistica. Altfel, pe marginea revistei școlii de ofițeri am mai publicat diferite broșuri sau plachete de versuri. La un moment dat, am alcătuit o plachetă cu versuri omagiale pentru Ceaușescu, prin 1975, cred. Am făcut atunci un experiment. Am publicat versuri atât de deșănțat laudative la adresa lui Ceaușescu, încât am fost convins că, dacă este să mi se respingă vreo publicație, atunci placheta respectivă ar fi trebuit să fie aceea, la cât de evident era sarcasmul laudelor deșănțate.

Nu a fost cazul. În anii următori, asemenea publicații au devenit fapte banale, scriitori și ziariști consacrați de mulți ani întrecându-mă cu mult în materie de laude născocite și mai abitir, și mai fiind ei și sinceri, totodată. Așa că placheta mea a intrat într-un anonimat binemeritat.

Este drept că, la absolvire, cei din presa militară, care mă cunoșteau, m-au abordat în ideea de a deveni coleg cu ei, după primii ani de stagiu de mic comandant, la trupă. Le-am spus prietenește că nu e cazul. Textual, le-am spus că eu nu mă văd capabil de performanța de a face jurnalism cu un vocabular impus de doar 500 de cuvinte, câte le dădea voie cenzura să folosească ei. Așa că prefer să îmi văd de meseria armelor.

Pe vremea aceea, studii superioare de jurnalism se făceau doar la Academia Ștefan Gheorghiu (de științe social-politice), așa că eu am urmat cursurile Facultății de Limba și Literatura Română (specializarea română-engleză), unde am învățat la nivel superior ce e aia libertatea de exprimare orală și în scris. În toți anii de studiu, nu am avut nici cea mai mică constrângere de partid sau de stat. Nici măcar nu trebuia să le spun profesorilor „tovarășe”, „domnule” sau „doamna” fiind foarte potrivite pentru adresare.

Spun toate astea, doar ca să fie clar că eu nu știu cum este să faci, să scrii ori să zici doar ce ți se spune, în presă.

Asta nu înseamnă că nu văd cu ochiul liber că există o fascinație a manipulării prin vorbe, la mai toți ziariștii români, indiferent de mediul și de formatul în care publică ei.

Oameni tineri, care s-au format după 1990, abandonează principiile informării oneste a publicului și se agață cu ghiarele minții de ideea de a gândi ei în locul publicului și de a-i spune acestuia nu numai care este realitatea, dar și ce să facă cu acea informație despre realitate. Cu alte cuvinte, oameni tineri, care s-au format după 1990, în presa română, în loc să facă jurnalistică ca atare, fac propagandă.

Iar dacă o fac de capul lor, fără să le-o ceară nimeni și fără să li se condiționeze statutul din redacție de cantitatea de material propagandistic față de cea de material jurnalistic, atunci asta înseamnă că acești oameni tineri sunt liberi, în gândire și în exprimarea gândirii lor.

Lucrul acesta este evident mai ales la cei care au abandonat redacțiile și au devenit așa-zișii jurnaliști independenți.

Iar dacă producțiile lor sunt publicate prin mijloacele de comunicare în masă, vechi și noi, atunci înseamnă că presa pe care o fac ei este la fel de liberă.

Chiar dacă ei nu sunt decât niște bieți propagandiști, întârziați cu trei decenii și neduși la Academia Ștefan Gheorghiu.