În ordinea averilor primite în grijă de la „stat” ori de la „structuri”, l-am avut pe Dinu Patriciu, a cărui talent în afaceri (care talent l-ar fi recomandat să primească ploconul) se rezuma la a da meditații pe bani grei, pentru intrarea garantată la Arhitectură, în București și care a primit un „cadou” de peste 2 miliarde de dolari, în natură, adică o rafinărie serioasă. Ca orice oligarh, Patriciu și-a cumpărat un iaht, un avion și câteva case prin Occident, dar nu a avut bani suficienți și de vreo echipă de fotbal, din liga întâi europeană. Oricum, cu asemenea talent în afaceri, Patriciu a reușit să prăpădească marea parte a averii primite, prin investiții chiar mai idioate decât cele ale lui Ceaușescu, dar și să vândă în pierdere rafinăria unor oligarhi din Asia Centrală fostă Sovietică. În rest, despre morți numai de bine, nu-i așa?

L-am avut și pe Puiu Popoviciu, care din șef de tură la un service auto din București (specializat în depanarea mașinilor securiștilor și în păstrarea confidențialității privind ce găseau lucrătorii de sub banchete, ori ce piese erau în plus la casetofonul de bord), a ajuns ditamai miliardarul, care a primit o mulțime de hectare din terenurile de la nord de București, plus alte mici afaceri, la care se pricepea exact ca un depanator autor șef. Și el a făcut afaceri pe seama talentului său natural, de nu a mai rămas mare lucru din averea primită cadou de la stat/structuri, doar cât să nu trebuiască să plătească chirie la vreo vilă de prin Monaco ori Balize. Norocul său a fost că avea permanent în anticameră destui politicieni care așteptau cu răbdare să fie băgați în seamă și să primească câte o „atenție” de la oligărhuțul nostru. Unii dintre ei au ajuns și premieri, iar unul chiar președinte de România, așa că apusul averii l-a găsit pe Puiu Popoviciu suficient de liniștit că nu o să îi ia nimeni vila din străinătate.

I-am avut și pe unul Nicolae, pe altul Voiculescu, pe alt altul Verestóy și pe încă vreo trei-patru despre care știe lumea. Fiecare dintre ei fiind un adevărat talent în afaceri, cu viziune și simț al pieții (sunt sarcastic, desigur, în condițiile în care niciunul dintre ei nu știa să facă un simplu bilanț contabil, d-apoi vreun plan de afaceri), care a primit câte un cadou substanțial, de sute de milioane de dolari/euro, fie în natură (terenuri, păduri, câmpuri), fie în bani, în conturi de privatizare în străinătate a banului public național. Sau a banului de partid comunist, după caz. Averi pe care s-au grăbit să le înjumătățească continuu, scăpând și câteva sute de mii sau puține milioane și „oamenilor politici”, pentru promovarea vieții de partid. Asta, atunci când nu s-au făcut ei înșiși politicieni la fel de păguboși pe câtre se arătau ei a fi de „oameni de afaceri”.

Au fost și unii ciudați, ca Vântu ori Ghiță, cu bani mult mai puțini pentru a fi catalogați măcar ca oligărhuți, dar cu tupeu și cu aranjamente de culise, prin corupție și contracte grase cu statul, prin care și-au dobândit protecție și de la „structuri” și de la politicieni. Dar nu asta i-a făcut ciudați. Ciudați sunt deoarece, așa proști afaceriști cu sunt ei, au căzut în păcatul să creadă că, împreună cu banii nemeritați, primiți din afaceri oneroase cu statul, au încasat și inteligență, ori cultură generală, așa că s-au pus rău, prin exacerbarea unui orgoliu nejustificat și cu „structurile”, dar și cu „oamenii politici”, până când fie au înfundat pușăriile, fie au fugit ca oricare alt amărât infractor, din calea brațului scurt și șovăielnic al legii cu specific național, românesc.

Știu că gândul vă zboară și la simpaticul cioban/vânzător de bilete în față la Cinema Patria, Gigi Becali, împreună cu verii săi, ori la pleiada de patroni ai fostei echipe de fotbal a Ministerului de Intrene, dar aceștia nu intră în categoria de oligărhuți, deoarece nu controlează nicio avere semnificativă, primită de la stat. Iar echipele lor de fotbal nici nu fac toate la un loc cât una singură a unui oligarh adevărat, din fosta URSS.

În tot cazul, pe ai noștri nici nu am ști că sunt și ei oligărhuți, dacă nu s-ar strădui ei să se bage în seamă și în față, investind din puținul pe care au reușit să îl țină între degete fie în televiziuni, fie în ziare, fie în radio sau alte forme de (dez)informare în masă, de limbă română aproximativă.

Adică mijloace de informare în masă pe care le gestionază la fel de penibil și de catastrofal pe cât își manageriază afacerile pe care le-au primit cadou de la stat, ori de la „structuri”.

Nu mi-aș fi adus aminte de ăștia, dacă cei care mai sunt pe aici, printre noi, ar fi tăcut acum, pe perioada războiului neprovocat, nejustificat, ilegal, imoral, inuman și irațional, dus de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei. Dar nu se poate așa ceva.

Cum spunea bunica: prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul!