Este o muncă necesară, fără de care nicio decizie în domeniul militar nu poate fi luată cu deplină încredere că ea va fi benefică armatei, în sensul că, fără informațiile oferite de ofițerii aceștia, decizia va fi cu greu pusă corect în context adevărat, obiectivele nu se pot formula în detaliu, iar planificatorului îi vor lipsi date esențiale pentru a pregăti o operație militară de succes, cu efort și cu consum de resurse minime, în urma deciziei.
Dificultatea constă în faptul că pregătirea pentru o asemenea muncă nu acoperă niciodată întregul meniu de cerințe pe care ofițerul de informații descoperă că ar fi trebuit să le aibă, pe timpul unei misiuni permanente sau temporare. Așa că ofițerul va trebui să apleze la improvizație, la inovație sau la calchiere după ce vede la alții. Păstrând tot timpul în minte că rezultatul acestei munci poate duce la un succes militar, dar poate duce și la pierderi de vieți omenești, ori la distrugeri nejustificate, în plus față de eșecul unei operații militare care a luat în calcul date și informați ce s-au dovedit ulterior eronate.
Și mai e ceva, și mai dificil. Munca de informații militare nu este niciodată supervizată. Nu numai că nu e nimeni care să se uite peste umăr la ce face ofițerul de informații, pe timpul culegerii de informații cu relevanță militară, dar nici răspunsurile la cererile de informații, pe care le produce ofițerul respectiv nu pot fi verificate independent, din simplul motiv că sursele acelor informații, precum și procedurile prin care au fost obținute informațiile sunt cu necesitate secrete (pentru a fi astfel protejate de măsurile și acțiunile de contra-informații).
Ca să nu mai vorbim despre faptul că munca de informații militare nu este și nici nu poate fi o muncă normată. De exemplu, un ofițer de informații militare poate construi cu eforturi îndelungi o rețea formată din să zicem cinci surse, dintre care niciuna sau doar una va putea, la un moment dat, oferi informații din acelea cerute de la centru. Ceea ce înseamnă că munca de constituire și de menținere a acelei rețele să fie muncă degeaba, pentru toate cazurile în care sursele nu sunt potrivite pentru ce informații i se cer ofițerului de informații militare. Ceea ce este un motiv de frustrare profesională, trebuie să recunoaștem.
Este o dezbatere nesfârșită dacă munca de ofițer de informații militare trebuie să includă sau nu și activitatea de analiză, de prelucrare a informațiilor primare (alta decât „sanitizarea” conținutului, pentru a nu dezvălui vreo informație care să pună în pericol sursa ori metoda).
Sunt structuri de informații militare care preferă să formeze sau să coopteze analiști pe un culoar separat de cel de formare și cooptare a ofițerilor de informații. Așa cum sunt structuri de informații care rezervă pozițiile de analiști pentru etapele superioare ale carierei celor mai potriviți dintre ofițerii de informații.
În oricare dintre situații, lucrul cert este că niciun ofițer de informații militare nu este automat analist.
Desigur, când zic analist mă refer la ofițerul care are deprinderile profesionale și cunoștințele teoretice prin care poate procesa informații primare, le poate sistematiza, clasifica și ierarhiza, le poate interpreta și poate apoi concluziona relevanța lor pentru decident. Toate astea cu metode detaliate și cu cât mai puțină intuiție sau improvizație creatoare. De preferat chiar deloc.
Ce vreau să zic cu toate aceste remarci, de altfel de bază (ca să nu zic banale) pentru cei care știu despre ce vorbesc eu și de mic interes pentru ceilalți? Vreau să zic că nu se justifică sub nicio formă studii doctorale în materia informații militare.
Am spus asta de la început, de acum mai bine de 20 de ani, când au apărut primele programe doctorale ce se finalizau cu titlul de doctor în „științe militare și informații”, iar mai de curând doctor în „informaţii şi securitate naţională”.
Pentru a forma ofițeri de informații militare este suficient un curs de formare profesională, iar pentru a forma analiști de informații militare este suficient un program de selecție a celor care au deja priceperi, deprinderi și cultură care să le permită realizarea de analize pertinente, efective și credibile.
Acești profesioniști nu au nevoie de dascăli doctori în „informații militare” ori în „informaţii şi securitate naţională” nici la cursurile lor de formare și nici în procesul de selecție a lor pentru funcțiile de analiști. iar ei înșiși nu ar avea ce să facă cu un titlu de doctor într-o disciplină care nu este academică prin însăși natura sa aplicativă.
Ca să nu mai vorbim că nu există un domeniu de studiu teoretic care să poată primi numele de „informații”, nici măcar eufemistic sau metaforic, domeniu care să aibă suficient de multe și de relevante caracteristici ce pot fi măsurate, comparate, evaluate și anticipate, prin metode consacrate de studiu, măsurare, comparare, evaluare și anticipare.
Și atunci de unde miile de doctori în „științe militare și infomații”, în „informații și securitate națională” ori în altceva de aceeași natură?
Explicația mea este intuitivă, dar am convingerea că este adevărată în totalitate.
„Domeniul de studiu” (neapărat între ghilimele) doctoral „informații” a apărut pe considerentul că nimeni nu va putea veni vreodată să supervizeze acest domeniu, așa cum nimeni nu poate superviza activitatea ofițerului de informații militare, mai ales în ceea ce privește conținutul ei, care este obligatoriu unul secret.
Astfel încât, chiar dacă conducătorul de doctorat habar nu are despre ce studiază doctorandul pe timpul programului și chiar dacă comisia de doctorat este compusă din profesori care nici ei nu au habar despre ce vorbește doctorandul în teza sa, pe care ei o referențiază, precum și chiar dacă comisia națională de acordare a titlului de doctor în „informații” habar nu are că nu există un asemenea domeniu de studiu și nici nu are habar despre ce a fost vorba cu doctorul uns cu „magna cum laude” de comisia de doctorat de la Universitate de Apărare sau de la orice altă școală doctorală de „profil”, dar mai ales chiar dacă teza de doctorat conține textul cuprins între paginile 101 și 397 din cartea de telefon a Bucureștilor, ediția 1973, nimeni nu va putea contesta vreodată valabilitatea titlului de doctor primit de norocosul care a fost admis în programul doctoral de „informații”.
Caracteristica acestor școli de doctorat în „informații”, precum și a populației de dascăli și doctoranzi a fost cea a confidențialității. Adică, era o treabă a lor între ei, în care nu avea de ce să se bage cineva. Iar produsele acestor școli de doctorat în „informații” ar fi trebuit să fie la fel de reținute, de invizibile chiar, pe cât sunt astfel ofițerii adevărați și profesioniști de informații militare.
Când colo, nu numai că vedem doctorii în „informații” și în „informații și securitate națională” (nici disciplina/materia/domeniul securitate națională nu există în mediul cu adevărat academic) cum se cocoșesc ei că sunt ditamai doctorii, dar îi vedem și cum își protejează domeniul lor de impostură academică, pentru a nu fi discutat în public în mod defavorabil, prin tot felul de gesturi la marginea legalității sau chiar dincolo de ea.
De parcă s-ar fi specializat doctoral în mafiotism și nu în teoria spionajului (dacă ar exista așa ceva). Cazul unui Neica Nimeni de la Universitatea Națională de Apărare fiind doar unul dintre multe altele…
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
- HARI BUCUR-MARCU – Criză și propuneri - 12 ianuarie 2025
- HARI BUCUR-MARCU – Ajunul Nașterii Domnului Iisus - 24 decembrie 2024
- HARI BUCUR-MARCU – Alegeri anulate - 7 decembrie 2024
