Amintiri atemporale cu Nichita Stănescu!
“Mai stai, Bătrâne…să-ți spun ceva”
De când a murit Nichita, Cosmosul a trecut peste marginile lui de atâta ființă nichitiană, și-a uitat Geneza, și a început să învețe necuvintele lui Nichita, noul alfabet cosmic.
Nichita a devenit mijlocul cercului cosmic și se surpă în el însuși într-un cosmos viitor. Dumnezeu îi adună materia într-o nouă Creație, dar nu de șase zile, ci pentru veșnicia Sa.
Blândul și bunul Nichita se rotește prin gravitația constelațiilor, coborând stelele atât de aproape de pământ încât devin lacrimi dumnezeiești.
Nichita…mai stai puțin…în nemurirea ta umană și scrie-ți singur ultima metaforă.
“De pe pământul mișcător
eu mă mai uit la stele
când singur fi-voi printre ele
și n-oi avea mormânt să mor
m-or plânge limba românească
în totul de cuvânt al ei…
eu n-oi muri de niciodată
un Făt-Frumos fără de tei!”
Bătrâne… îmi spune Nichita… de o vreme mă nasc înapoia timpurilor și înapoia vremurilor ca o pregeneză a ceea ce voi fi la Înviere.
Eu, Nichita Stănescu, îl mai duc în mine pe copilul nenăscut și pe care îl lătrau nenăscuții câini, eu mai duc în mine îngerul meu, de data asta eu fiindu-i înger păzitor! Și ți-aș mai spun bătrâne prieten că vremea mea nu a trecut de Dumnezeu…
Să-ți spun o întâmplare din Cosmos…
Se făcea că tot Cosmosul pica pe lângă mine cu vuiete de veșnicii mai mici decât genele de copil, Dumnezeu cobora pe lângă mine, iar eu precum săgeata lui Ahile, mă înfigeam în stânca de pe care Zeus arunca fulgere mitologice. Dar nici acolo nu mă opream… coboram prin stâncă așa cum coboară dragostea prin inimă, și niciodată nu le ajunge îndrăgostiților. Brusc, trupul meu se făcu de argint, de parcă era o rugăciune a Maicii Domnului către Mântuitor, și chiar devenisem rugăciunea Maicii către Fiul Său!
Brusc, m-am trezit eu însumi Cosmos, în nod gordian dezlegându-mă pe mine însumi, așa cum se va dezlega Judecata de Apoi în ea însăși, și nu în noi!
Și brusc, Bătrâne, m-am trezit pe un vultur pe care îl călărisem odinioară ca un Împarat vulturesc…
Aici mă opresc, mă cheamă Dumnezeu în chilia Sa, să luăm împreună Cina cea de Taină…
Autor: Laurian Stănchescu – scriitor, jurnalist, istoric literar
Citește și: LAURIAN STĂNCHESCU – 25 mai – Înălțarea Domnului. Și Ziua pomenirii Eroilor Neamului!
Sursa imagine: pinterest.com
- LAURIAN STĂNCHESCU – Mic Letopiseț – dedicat Domnului Tudor! - 13 octombrie 2024
- LAURIAN STANCHESCU – Dreptate pentru drepturile istorice ale moților! - 18 septembrie 2024
- LAURIAN STANCHESCU – Faptele sunt cuvintele mele! - 14 septembrie 2024
